Radu Carp și Marianna Prîsiajniuk despre soarta Ucrainei

Profesorul Radu Carp este unul din cei mai atenți și avizați observatori ai teatrului de război din Ucraina. Comentariile sale de presă, postările pe rețelele de socializare fixează bornele unor evoluții dinamice, au oferit predicții fără greș în anumite momente critice, când și noi, în Republica Moldova, aveam disperată nevoie de vești bune de pe frontul din Est, dar și relativ la dispozițiile fluctuante ale marilor decidenți internaționali.

O jurnalistă ucraineană foarte implicată

Această preocupare intensă și consecventă a luat în volumul „Război în Europa...” o configurație inedită. Cei doi interlocutori – Marianna Prîsiajniuk este o excelentă vorbitoare de limbă română – ne ajută să înțelegem cauzele de profunzime ale celei mai mari conflagrații militare în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, declanșate de Putin.

Contribuția lor vine într-un teritoriu arid: avem prea puține cărți bine scrise în limba română, la București și la Chișinău, despre „lumea rusă” și războiul din Ucraina – între puținele excepții trebuie citat Armand Goșu. Iar acolo unde lipsesc analizele de calitate își vor face loc dezinformarea și teoriile rusești, îngropând adevărul sub imense cortine de ceață.

Marianna Prîsiajniuk călătorește mult, participă la diverse întâlniri, dezbateri, mitinguri, combate propaganda rusă, e angajată în ajutorarea refugiaților ucraineni etc. Radu Carp a cunoscut-o grație unei emisiuni la TVR Moldova, la care au participat ambii. Ideea unui proiect editorial comun a apărut în scurt timp. Conversațiile le-au fost găzduite de Biblioteca Centrală Universitară din București. Textul e așezat pe două paliere: dialogul propriu-zis și fragmente de istorie recentă sau mai veche a Ucrainei, cuprinzând prețioase date statistice și de arhivă.

Cartea cuprinde și un bogat material fotografic realizat de Marianna Prîsiajniuk cu Ucraina devastată de război, dar și imagini din Republica Moldova și România. Însoțind meandrele conversației, ilustrațiile par niște comentarii vizuale, parte organică a conținutului.

Identitatea ucraineană – ținta jefuitorului

„Rusia folosește istoria și politica pentru a consolida narațiunea istorică despre „națiunea tripartită”, despre „poporul slav”. În viziunea Rusiei, Ucraina și Belarusul nu au dreptul la existență independentă în afara îmbrățișării mortale a Moscovei”, spune Marianna, răspunzând întrebării de deschidere a lui Radu Carp despre limba și identitatea ucraineană.

Rusia și-a însușit moștenirea spirituală și culturală de o mie de ani a Ucrainei. Începutul acestui furt a fost pus de Petru I care a semnat un decret prin care Moscovei i se atribuia numele Rus’. Putin la rândul său pretinde că Ucraina a fost creată de Lenin. Or, „totul a început la Kiev, ne spun autorii volumului. În secolul al IX-lea s-a format statul medieval Rus’, cu centrul la Kiev. În următoarele câteva secole, întregul teritoriu unde a fost recunoscută autoritatea conducătorilor Kievului, a fost numit Rus’ în sens larg. Ținuturile din nord-est, unde s-a format mai târziu Principatul Moscoviei, se numeau în acele zile Zalissea. Ambițiile imperiale ale Rusiei au apărut mult mai târziu.” (p. 13)

Așa cum armata rusă fură din casele ucrainenilor frigidere, mașini de spălat, scaune de WC ș.a., la fel a furat Moscova cultura ucraineană, pretinzând că este a ei. Câteva nume, citate în carte: Mikola Gogol, Ilia Ilf și Evgheni Petrov, Kazimir Malevici, Ilia Repin, Arhip Kuinji, chiar și Anton Cehov, care s-a identificat la recensământul țarist ca ucrainean de etnie.

În 1919, bolșevicii au impus regimul sovietic în Ucraina, pentru că și rușii albi care luptau împotriva sovietelor refuzau națiunii ucrainene dreptul la o existență de sine stătătoare. Azi, pe teritoriile ocupate, rușii distrug muzee, biblioteci, universități, dau foc la cărțile în limba ucraineană, schimbă în școli materiile de studiu cu cele rusești. Se comportă ca niște sălbatici teleportați din Evul Mediu în secolul XXI.

Noi știm despre Holodomor – foametea provocată de regimul stalinist, pentru a-i extermina pe ucraineni, a le frânge rezistența. La fel, între anii 1920-1930, cultura ucraineană a cunoscut represalii atroce, savanții, lingviștii, istoricii, scriitorii, artiștii care insistau să creeze în limba ucraineană au fost încarcerați, trimiși în Gulag, împușcați. (Asta s-ar fi întâmplat și cu intelectualii noștri, în aceeași perioadă, dacă Basarabia nu se unea cu România).

Marianna Prîsiajniuk demontează unul din poncifele rusești potrivit căruia ucrainenii ar urî cultura rusă și ar încerca distrugerea ei. „Este motiv ca cineva să fie omorât dacă nu vrea să îl citească pe Dostoievski? Problema nu este cu Dostoievski, ci faptul că noi am fost forțați să citim literatură rusă în loc de a noastră. Nimeni nu are nimic împotriva lui Dostoievski, în Ucraina, dar noi nu suntem de acord cu faptul că poeții ucraineni erau omorâți în Gulag când noi îl citeam pe Dostoievski.” (p. 54)

Jurnalista aduce în discuție cazul lui Vasîl Strus – un poet care a protestat împotriva persecutării confraților săi ucraineni. Arestat în 1972, trimis în Mordovia și Magadan. În 1980 este arestat pentru a doua oară. Avocatul său din oficiu, Viktor Medvedciuk, i-a respins toate petițiile. Vasîl Strus a murit în închisoare de hipotermie. După căderea URSS, Medvedciuk a devenit unul din liderii partidei pro-ruse de la Kiev și om de încredere al lui Putin, acesta fiind și nașul de cununie al fiicei sale. În 2022 Medvedciuk a fost reținut de serviciile de securitate ucrainene sub acuzația de înaltă trădare și schimbat ulterior cu un grup de ostași care au apărat uzina „Azovstal” la Mariupol.

Afinități de destin istoric – românii și ucrainenii

Dialogul celor doi ajunge și la un schimb de mărturisiri despre istoria propriilor familii. Pe coperta volumului sunt reproduse în jumătatea de sus facsimilele a două dosare. Primul este al lui Stepan Pankiv, bunicul pe linie paternă al Mariannei Prîsiajniuk, arestat, condamnat și exilat în Siberia, la Vorkuta, timp de 10 ani. Alături e facsimilul dosarului intentat fratelui bunicului lui Radu Carp, Nicolae Popescu, arestat de ruși la 23 august 1944, pe frontul din Moldova, în ziua „întoarcerii armelor”, și trimis la minele de cărbuni din Donbass. S-a întors acasă abia după moartea lui Stalin.

Așa cum războiul a pus surdină disputelor politice interne din Ucraina în numele consolidării unității naționale, la fel și suferința din trecut, a românilor și ucrainenilor, pe fundalul agresiunii putiniste, contribuie la o mai bună înțelegere a destinului comun pe care îl au Ucraina, România și Republica Moldova.

Este, cred, principalul mesaj al cărții semnate de Radu Carp și Marianna Prîsiajniuk. Orice efort cultural și analitic, cum este și cel concentrat în volumul „Război în Europa...”, va conta în economia victoriei.