După 20 de ani: Vasile Paraschiv

„Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie, ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică, până la ultima bătaie a inimii.“

Traian Băsescu este cât pe-aci să-şi piardă cumpătul. Apoi, găseşte o formulă oarecum salvatoare.

„Un înalt ordin al statului român nu vi l-a dat Traian Băsescu, ci preşedintele României în numele statului român. Şi toţi aşteptăm respect pentru acesta.“

Cel care a refuzat distincţia din mâniile lui Băsescu este fostul muncitor Vasile Paraschiv, acum în vârstă de 81 de ani, odinioară unul dintre cei mai curajoşi opozanţi ai regimului ceauşist.

Vasile Paraschiv este pensionar din 1988 şi trăieşte la Ploieşti, într-un modest apartament de trei camere la bloc, împreună cu soţia lui. Cu ochii strălucitori ai unui rebel tânăr povesteşte istoria vieţii lui. Născut în 1928 într-o familie de ţărani săraci, devine băiatul bun la toate într-un magazin bucureştean, la vârsta de 12 ani. Imediat după război, în 1946, intră în partidul comunist.

„Se spunea de desfiinţarea exploatării omului de către om. Că o să avem bunătăţi şi o să fim fericiţi, libertate şi câte şi mai câte lozinci d-astea mincinoase le spuneau toţi comuniştii. Ei, cuvintele astea pe mine m-au atras ca un magnet şi am început să cred şi credeam sincer. Mulţi ani de zile am crezut în partid.“

Începând cu anii 50, Paraschiv lucrează ca tehnician în combinatul petrochimic din Brazi. În 1959, Paraschiv şi familia lui trebuie să părăsească apartamentul în care stau, pentru că un ofiţer de miliţie vrea să se mute în el. Paraschiv începe să se îndoiască de sistemul socialist. Treptat, vede tot mai multe contradicţii. În noiembrie 1968 se decide să nu mai tacă: anunţă, la o şedinţă de sindicat din combinat, că va ieşi din partid.

Mai întâi, luni de zile, Paraschiv este şicanat de către activişti de partid şi securişti. Apoi, în iulie 1969, este internat, pentru prima dată, într-un spital de psihiatrie, timp de câteva zile. În anii următori este arestat, maltratat şi internat în spitale de psihiatrie cu regularitate, pentru că încearcă să înfiinţeze, în combinatul petrochimic, un sindicat liber, se solidarizează cu Paul Goma şi trimite scrisori la Radio Europa liberă.

Ca şi alţi opozanţi ai regimului ceauşist nu este condamnat la puşcărie. În noiembrie 1977, Securitatea îi dă paşaport, în speranţa că va părăsi România fără să se mai întoarcă. Paraschiv merge la Paris, unde atacă dictatura ceauşistă în mod public. Se lasă examinat de către un grup de medici psihiatri francezi, care constată că este un om normal şi sănătos. Paraschiv vrea să se întoarcă în România, dar află că i s-a retras cetăţenia. După o serie de proteste internaţionale, în iulie 1978, poate să se întoarcă. Din nou acasă, teroarea împotriva lui devine şi mai dură.

„Ăsta e pantalonul cu care eram îmbrăcat atunci.“ Vasile Paraschiv scoate haine dintr-un dulap – rupte şi pline de sânge. Sunt o amintire din 28 iulie 1979, ziua în care bătăuşi ai Securităţii aproape l-au ucis.

„La ora trei jumătate, când am ieşit pe poarta fabricii şi mă îndreptam spre autobuz să mă duc acasă, patru ofiţeri de Securitate, îmbrăcaţi civil, au înfipt mâna în mine şi m-au băgat cu forţa în maşina lor, din mijlocul colegilor. Nu m-au dus la sediul Securităţii sau al Miliţiei să stăm de vorbă civilizat, m-au dus în pădurea Păuleşti, de lângă Ploieşti, unde m-au torturat şi m-au maltratat rău de tot, până când mi-am pierdut complet cunoştinţa. Apoi m-au abandonat acolo, mai mult mort decât viu, şi au fugit”.

În ciuda unor coaste rupte şi a unor răni interne, Paraschiv reuşeşte să se salveze. Se târâie din pădure la şosea. Un şofer îl duce la miliţie iar aceasta îl internează la un spital. Nu este sfârşitul teroarei. Va mai fi răpit de Securitate, de mai multe ori. Va mai fi maltratat, chiar torturat şi internat în spitale de psihiatrie – ultima dată în martie 1989. Totuşi, regimul nu reuşeşte să-l reducă la tăcere.

După căderea lui Ceauşescu, la Ploieşti, este chemat în FSN. Repede, devine incomod şi este scos din organizaţie. De atunci, nu mai are de-a face cu politica de partid. Astăzi, în România, dar şi în Occident, este puţin cunoscut. Lucru care nu îl întristează. Îşi doreşte doar ca un fost medic psihiatru sau un fost ofiţer de Securitate să recunoască faptul că nu a fost bolnav mintal niciodată.

„Nu m-au interesat pe mine decoraţia şi banii. Nu am nevoie. Vreau dreptatea şi adevărul”.

Autor: Keno Verseck
Redactor: Ovidiu Suciu