De ce l-a sprijinit Occidentul pe Mubarak

Preşedintele, în vârstă de 82 de ani a condus vreme de aproape trei decenii ţara arabă cu cea mai numeroasă populaţie, cultivând în acelaşi timp bune relaţii cu SUA, Israelul şi, desigur, Europa occidentală. Străinătatea era încântată de autocratul de la Nil.

Atunci când, proaspăt ales preşedinte al SUA, Barack Obama a vrut să se adreseze lumii islamice, el a ales în 2009, drept loc de găzduire al acestui eveniment, capitala Egiptului, Cairo. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, vizitase metropola de la Nil cu un an înainte, însoţit de prietena sa de atunci, Carla Bruni, iar doi ani mai târziu premierul francez, Francois Fillon, a petrecut o vacanţă de Crăciun în Egipt, în compania lui Hosni Mubarak.

Acestea sunt doar câteva exemple, cărora li se pot adăuga multe, care atestă că Egiptul exercită o mai mare atracţie asupra lumii, decât majoritatea ţărilor arabe. De aceea nu trebuie să mire că occidentul a căutat dintotdeauna să cultive relaţii bune cu această ţară nord-africană.

Motivele reale ale acestei apropieri sunt deosebit de complexe şi mai toate au în comun dezinteresul pentru poporul egiptean în sine. A fost vorba mai ales de interesele occidentului, de foloasele proprii şi situaţia a rămas neschimbată până azi.

Chiar şi numai poziţia strategică a Egiptului, între Africa şi Orient a trezit dintotdeauna setea străină de dominare, indiferent că a fost vorba de elini, de romani, persani, arabi, osmani, britanici, ba chiar şi de germani în timpul celui de-al doilea război mondial. În perioada postbelică, sovieticii şi americanii au activat pe rând pentru a-şi asigura dominaţia la Nil.

Spre deosebire de, să zicem, Arabia Saudită sau Irak, petrolul sau gazul nu au jucat niciodată un rol în eforturile de controlare a Egiptului. Dar, cine a vrut să aibă influenţă în lumea islamică, a ştiut că aceasta e garantată de relaţiile de prietenie cu potentaţii dela Cairo.

După revoluţia din 1952, Egiptul a devenit important din cauza rolului pe care l-a jucat în blocul ţărilor nealiniate. În timpul războiului rece, aceeaşi ţară a fost iniţial un partener apropiat al Uniunii Sovietice, pentru ca mai apoi, după ce preşedintele Sadat i-a repudiat pe sovietici în 1972, să devină un aliat al SUA. Drumul occidentului către lumea arabă, în ultimă instanţă şi către bogăţiile din subsolul de acolo trecea, vrând-nevrând, direct sau indirect, prin Egipt.

Un factor special a fost şi fondarea statului Israel şi conflictul din Orientul Apropiat rezultat de aici. Până în 1979 Egiptul a fost în fruntea frontului arab ridicat împotriva statului evreu iar cine voia să se implice în favoarea detensionării sau chiar pacificării situaţiei din regiune trebuia să discute cu liderii egipteni şi să ţină cont de interesele acestora. De interesele liderilor egipteni, nota bene, şi nu ale egipteanului de rând.

Multă vreme această strategie a şi funcţionat. Dacă Egiptul a condus pe vremuri războaie împotriva Israelului, ulterior, de la pacea de la Camp David încoace, aceeaşi ţară a fost un promotor al păcii cu statul evreu. Chiar dacă preşedintele Sadat a fost asasinat de proprii săi oameni pentru această schimbare de macaz, succesorul său, Hosni Mubarak, s-a menţinut cu consecvenţă pe aceeaşi linie, deşi nu se poate spune că de aici ar fi rezultat relaţii strânse şi prieteneşti cu Ierusalimul.

Pentru Mubarak, rolul său jucat în procesul de pace israeliano-palestinian a fost un fel de despăgubire pentru pierderea conducerii lumii arabe, dar mai ales a fost o garanţie pentru sprijin economic masiv din străinătate, mai ales din SUA.

După ce pacea durabilă a tot întârziat să se instaureze în Orientul Apropiat, rolul Egiptului şi al preşedintelui Mubarak a fost înlocuit cu unul de "garant împotriva primejdiei terorismului islamist", cu precădere după 11 septembrie. Europenii şi americanii au ştiut să aprecieze că Mubarak se afla în aceeaşi tabără cu ei, împotriva extremiştilor care îşi făceau demult jocurile murdare în Egipt, dar care, iată, ajunseseră să comită atacuri şi la New York, Madrid sau Londra.

Prin sprijinul economic masiv pe care Mubarak l-a primit, el a făcut câte ceva pentru dezvoltarea ţării sale. Dar, nu a fost destul. Prăpastia dintre săraci şi bogaţi a devenit tot mai adâncă şi nimic din principiile statelor finanţatoare - drepturi ale omului, libertate, democraţie şi autodeterminare - nu s-a aplicat pe malurile Nilului.

Autori: Peter Philipp/Ioachim Alexandru
Redactor: Petre Iancu