Partizanul se intoarce acasa

Rezistenţa împotriva impunerii comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în şcoli a comunismului, ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi au luat drumul munţilor. Majoritatea organizaţi în formaţiuni sau grupuri de partizani, împânzeau munţii României. Astfel, în anii 1945 - 1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în cei Meridionali, în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în Obcinele Bucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii Gutâiului şi Ţibleşului. Formaţiunile constituite (în medie de 10 până la 40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă, deşi atâta vreme cât rămâneau în libertate subminau pretenţia regimului de a deţine controlul deplin al ţării. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din armată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale şi orientările politice. Armamentul defensiv era format din puşti, revolvere şi pistoale-mitralieră rămase din timpul războiului, dar aceste grupuri se confruntau întotdeauna cu o acută lipsă de muniţie. Erau sprijinite de săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de "bandiţi".

Impresionant este modul în care aceşti patrioţi reuşeau, de multe ori, să scape de urmărirea Securităţii, care organiza adevărate „potere" - pentru a-i prinde vii sau morţi. Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, eliminarea din şcoli a copiilor, folosirea unor metode sălbatice i-a determinat pe mulţi dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi la ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale". Dar majoritatea au fost omorâţi. Cei care îi ucideau primeau recompense şi erau înălţaţi în grad.

Rezistenţa anticomunistă a fost un fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, o coordonare la nivel naţional între diversele formaţiuni.

În noaptea de 2/3 martie 1949 au fost sechestrate resturile marilor proprietăţi funciare, reduse prin reforma agrară din 1945 la 50 hectare. Proprietarii şi familiile lor au fost deportaţi în locuri îndepărtate, iar pământul şi inventarul trecut în posesia primelor gospodării agricole de stat (G.A.S.).

În primii ani de după reforma agrară, comuniştii au promis că nu vor face „colhozuri". Statul a introdus, în schimb, sistemul „cotelor obligatorii", prin care ţăranii erau obligaţi să cedeze cantităţi însemnate din recoltă, în scopul de a deveni falimentari şi a intra apoi, din disperare, în „întovărăşiri" şi „colective". Cine „se sustrăgea cotelor" era considerat „sabotor", fiind arestat şi condamnat. Plenara P.M.R. din 3-5 martie 1949 a hotărât că este momentul trecerii mărturisite la colectivizarea de tip sovietic. În spiritul „luptei de clasă", ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii: „săraci", „mijlocaşi" şi „chiaburi". Luptând împotriva „chiaburilor" şi a „mijlocaşilor" care „şovăiau", săracii trebuiau să „fie lămuriţi" de avantajele intrării în gospodăriile agricole (G.A.C.). Rezistenţa a fost însemnată, în primii ani de după plenară activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale făţişe şi lupte cu trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. După datele comunicate chiar de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), au avut loc între 1949-1952 peste 80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare.

Între 1952-1958 ritmul colectivizării a mai slăbit. Totuşi, în vederea încheierii colectivizării pe ţară, partidul a declanşat o nouă ofensivă, urmată de noi împotriviri. În răscoalele din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau libertatea alţi şi alţi ţărani. Răscoala din Vadu Roşca (regiunea Galaţi), în care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost reprimată de Nicolae Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru intimidarea şi „lămurirea" ţăranilor.

După treisprezece ani de terorizare şi sărăcire a ţăranilor, colectivizarea a fost, în sfârşit, declarată de Gheorghiu-Dej ca încheiată la 27 aprilie 1962, în faţa a 11.000 de ţărani, îmbrăcaţi în costume naţionale, aduşi din toate raioanele şi regiunile ţării! Rezultatele anunţate de Dej în discursul ţinut în plenul Marii Adunări Naţionale: 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste.

Redactorii-sefi a doua dintre publicatiile care au scris mult in ultimele saptamani despre Nicolae Ceausescu au explicat pentru www.oradecluj.ro apetitul pentru acest subiect.

Grigore Cartianu, redactor-şef Adevărul: “Sunt foarte multe materiale despre ei pentru că publicul e interesat, fac trafic bun, fac rating la televiziuni. Acum, de ce cred eu că e interesat publicul? Pentru că despre familia Ceauşescu nu s-a vorbit şi scris cu adevărat liber niciodată. Apoi, oamenii sunt nostalgici, au nostalgia unui regim în care erau expuşi la toate nenorocirile, dar în care propaganda îi spăla pe creier. De fapt, eu cred că sunt nostalgici după tinereţea lor şi, prin contagiune, şi după fostul conducător.”

Vlad Macovei, redactor-şef Evenimentul Zilei: “Nu e un interes brusc. E, mai degrabă, o mişcare ciclică. Amintiţi-vă de Jurnalul Naţional de acum 10 ani, care a început să dea poveşti cu revoluţia şi Ceauşescu. Au crescut în tiraj, dupa care totul s-a stins. E o modă, e ca purtarea pantalonilor evazaţi.”

Cosmin Budeancă, istoric la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului: “Impresia mea este că e o modalitate de a se distrage atenţia de la adevăratele subiecte şi dezbateri, care au legătură cu realitatea imediată. E relansat şi umanizat Ceauşescu, în timp ce se pun în umbră crimele sale. E surprinzător, ca şi cum l-ai prezenta pe Hitler în vacanţă cu Eva Braun, sau ca şi cum i-ai prezenta pe marii criminali nazişti acasă, după program, ascultând muzică simfonică. Or, ştim cu toţii ce făceau ei în timpul programului.”