Mitul bun al străinului

În contextul vizitei la Bucureşti a comisarului european, Cecilia Malmström, Preşedintele Senatului, Mircea Geoană, a propus ca România să instaleze, temporar, la frontierele sale, vameşi aduşi din Europa occidentală. Ideea nu a fost luată în serios în cercurile guvernamentale.

Privită îndeaproape ea este, într-adevăr, o cedare de suveranitate dincolo de prevederile tratatului de aderare, iar oficialii de la Bucureşti afirmă, în ciuda eşecurilor, că este o chestiune de demnitate naţională să rezolve singuri aceste probleme.

În orice caz ideea vameşilor străini a pus pe gânduri. Mircea Geoană a explicat pe scurt, dar cuprinzător, care ar fi avantajul acestei soluţii. În cursul discuţiei purtate cu Cecilia Malmström el a vorbit despre "un proiect comun privind un import temporar de competenţe în zona de vamă şi de poliţie de frontieră, cu scopul de a stimula apariţia unei noi generaţii de oameni, la care cultura corupţiei şi cultura de nesocotire a legii să fie eradicată”.

Mircea Geoană a pus în evidenţă un aspect, care, deşi cunoscut, este mereu minimalizat. Vămile româneşti nu suferă de analfabetism, de lene sau indolenţă şi nici de o neglijenţă morală accidentală, care poate fi remediată printr-o intervenţie energică. Vămile şi întreaga administraţie suferă de o gândire pervertită, una care a inversat sistematic toate priorităţile, adică de ceea ce Mircea Geoană a numit “cultura corupţiei”.

Exprimarea este, de fapt, nepotrivită pentru că se trage din arsenalul relativismului moral care, la rigoare, cauţionează corupţia, dar în linii mari ideea este corectă. Ceea ce lipseşte la vămi şi din întreaga administraţie este fundamentul etic, în sensul tradiţional al expresiei.

Despre fundamentul etic al democraţiei s-a mai vorbit, dar ideea străbate greu din cauză că se confundă cu obişnuita vorbărie moralizantă. De la Platon şi pînă la gânditorii moderni contemporani de orientare conservatoare, filosofi politici cât se poate de serioşi au avertizat că o societate nu poate funcţiona doar în virtutea unor mecanisme legale şi instituţionale bine unse.

E nevoie mereu de mai mult, de ceea ce grecii numeau virtuţile civice care premerg legilor şi nu sunt condiţionate de teama sancţiunilor. Atunci când corupţia se extinde nu este niciodată suficient să dai noi legi, să reorganizezi aparatul, să măreşti pedepsele, să înfiinţezi noi şi noi organisme de control, de vreme ce ea manifestă o inepuizabilă versatilitate.

Ideea formulată oficial de preşedintele Senatului nu trebuie dispreţuită, chiar dacă pare inoportună. Este bine să se remarce că ceea ce lipseşte nu este discursul moralizant, ci exemplul personal. Vameşii aduşi din străinătate nu ar trebui să ţină prelegeri la cursuri de specializare, ci să dea ei înşişi un exemplu ferm de bună conduită.

Or, aici, sensul de a fi “străini” este extrem de important, căci se referă nu doar la faptul că sunt finlandezi sau suedezi, ci mai ales la acela că n-au nici o legătură cu locul, nici un ataşament personal şi prin urmare nici o înclinaţie de a slăbi rigoarea etică a activităţii lor. “Străinul” este “străin” nu doar pentru că vorbeşte o altă limbă, ci pentru că priveşte lucrurile cu o obiectivitate detaşată pe care localnicii nu reuşesc de obicei să o dobândească. De altfel şi administraţia românească a practicat şi practică de multă vreme principiul “străinului” prin rotaţia cadrelor, chiar dacă e vorba de o formă mult atenuată.

Noţiunea de "străin" conţine însă o tensionată ambivalenţă. În istoria românească modernă monarhia constituţională a reuşit să impună imaginea “străinului salvator” care, în ciuda pedagogiei naţional-comuniste, a continuat să lucreze fertil în catacombele conştiinţei publice. În replică, un suveranism de dată recentă, surescitat de înguste partizanate politice, se simte tot mai ameninţat de mitul “străinului" pe care caută să-l discrediteze prin resuscitarea figurilor autohtone de veche spiţă nealterată, cum ar fi Alexandru Ioan Cuza, domnul detronat de “monstruoasa coaliţie” a boierilor xenofili.

Dar această polemică este naivă şi perdantă câtă vreme cantonează “străinătatea” la nivel etnic sau, cel mult, geografic. Este de la sine înţeles că România are nevoie de o schimbare, de o ieşire din sine, de abandonarea unei identităţi negative, în sfârşit de adoptarea unui model “străin”. Iar în sensul acesta, “străinul providenţial”ar trebui să funcţioneze pe mai depare ca un mit creator.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu