Şcoala românească trebuie să redescopere comunicarea

Iar acest lucru nu este posibil decît prin trezirea interesului, atît al elevilor dar şi al profesorilor, pentru limbajul viu, proaspăt, pentru limbajul vorbitor care ne solicită şi ne implică în felul acesta într-o relaţie personală cu celălalt.

Elevii şi chiar studenţii vorbesc în bună parte în şabloane, în limbajul Internetului. Lipsa lecturilor e una din cauze. O altă cauză este însă limbajul "didacticist" pe care îl folosesc dascălii cu elevii lor: un limbaj specializat, la fel ca cel juridic, economic, jurnalistic etc.

Nu ştiu ca Ministerul Educaţiei, în ultimii 20 de ani, să fi făcut vreun studiu din care să reiasă care este în medie fondul de cuvinte pe care îl stăpîneşte un elev la absolvirea liceului şi mai ales ce procent din acest fond lexical reprezintă de fapt şabloanele despre care vorbeam.

Rezultatele unui astfel de studiu cred că ar fi catastrofale, şi tocmai de aici ar trebui pornit pentru reinventarea comunicării.

Şcoala are menirea să cultive sentimente şi credinţe în rîndul elevilor, să contribuie în mod substanţial la formarea caracterelor. Or, menirea aceasta nu şi-o poate îndeplini în absenţa comunicării dintre elev şi profesor.

Am convingerea că în multe şcoli relaţia dintre profesor şi elev se reduce la verificarea cunoştinţelor elevului şi la acordarea unei note. În funcţie de cît ştie, elevul este răsplătit sau, dimpotrivă, pedepsit. Este o relaţie formală, o relaţie fără suflet, tocmai acolo unde e nevoie de foarte mult suflet.

Nimeni nu poate cere unui cadru didactic să se substituie părinţilor în relaţia cu elevii. Aici nu e vorba nici de indulgenţă, de a fi un cadru didactic "de treabă", aşa cum se exprimă elevii la adresa profesorilor mai puţin severi, care trec cu vederea obrăznicia, chiulul ori temele nefăcute.

Problema este în ce limbă vorbim: într-o limbă aridă, neexpresivă, sau în limba aceea pe care o tot descoperim mereu pe măsură ce o vorbim, atît noi cît şi elevii noştri?

Cînd ne pierdem interesul pentru cuvînt, atunci nu ne mai interesează de fapt nici cel căruia ne adresăm. Nu căutăm comunicarea, ci doar transmiterea unui mesaj.

Cuvintele însufleţite sînt darul pe care îl primim atunci cînd sîntem deschişi către cei din afara noastră. Le dăruim mai departe şi le vom primi din nou. Încărcătura lor sufletească are darul să ne ţină fiinţe vii, care comunică cu alte fiinţe vii.

Dacă se va face acest pas important în şcoala românească, atunci sîntem pe drumul cel bun.

Un copil de grădiniţă a fost întrebat într-o zi de educatoarea lui ce este ecoul. Iar copilul i-a dat următorul răspuns:

"Ecoul este sunetul care se loveşte de un munte şi după ce se face bine şi nu îl mai doare se întoarce la noi şi îl auzim la fel."

Asta înţeleg eu prin prospeţimea cuvîntului. Şi cum să nu se lege o comunicare între educatoare şi copilul de grădiniţă în faţa unei astfel de aventuri a sunetului, la care desigur că educatoarea nu se gîndise?

Autor: George Arun
Redactor: Ovidiu Suciu