Este alianţa PNL-PC un subiect cu relevanţă morală?

Alianţa dintre liberali şi aşa numiţii conservatori ai lui Dan Voiculescu reprezintă un contract între două formaţiuni care colaborează de multă vreme. Din momentul în care care s-a constituit o nouă majoritate în Parlament, în toamna lui 2009, PSD, PC şi PNL au adoptat poziţii identice sau aproape identice în toate problemele majore.

E adevărat că între o colaborare parlamentară fie ea de lungă durată şi o alianţă politică înscrisă la tribunal este o deosebire, dar este, totuşi, de remarcat că nu asistăm la ceva nou şi surprinzător, ci mai curând la o evoluţie previzibilă.

Ceea ce a surprins a fost doar faptul că PC s-a desprins din alianţa cu PSD pentru a se apropia de PNL, dar probabil că nu trebuie să vedem în această opţiune o gândire pragmatică, cît expresia bovarismului lui Dan Voiculescu, care şi-a dorit întotdeauna să obţină respectabilitatea unui veritabil partid de dreapta.

Finanţat de o mare afacere privată, PC nici nu are instinctele stângii, dar a fost nevoit să rămână la stânga mai ales din cauza trecului patronului său, Dan Voiculescu. Legăturile sale din trecut cu Securitatea l-au constrâns pe Dan Voiculescu să caute protecţia foştilor comunişti, deşi el a aspirat mereu să dobândească o nouă identitate.

Trecutul lui Dan Voiculescu continuă de altfel să umbrească noua alianţă politică şi cu siguranţă va fi exploatat electoral de PDL.

O problemă majoră a vieţii publice din România continuă să fie modul de raportare la trecutul comunist. Vinovăţiile din trecut nu au fost uitate şi continuă să fie invocate, uneori cu o intransigenţă surprinzătoare. Cu toate acestea, în ultimii 20 de ani, intransigenţa morală a fost aplicată selectiv, lovind cu duritate numai în adversarii politici de moment.

Prietenii politici au fost în schimb cruţaţi sau trataţi cu o îngăduinţă prevenitoare. Intransigenţa faţă de colaboratorii regimului comunist nu a reuşit să treacă de pragul unei reacţii etice spontane şi să devină o politică consecventă de natură să „separe” societatea şi să-i imprime un anumit curs de evoluţie. Recursul la tema morală a colaboraţionismului a fost mai curând spontan şi oportunist şi de aceea a sfârşit prin a-şi pierde credibilitatea.

O consecinţă a acestui mod nehotărât şi neclar de abordare a trecutului comunist a fost o „metisare" succesivă a partidelor, care, în politica lor de alianţe, au ignorat de la un moment dat orice referire la trecutul comunist.

Fostul preşedinte al PNL, Valeriu Stoica, anunţa, în anul 2000, că a venit momentul istoric ca vechiul clivaj dintre anticomunişti şi comunişti să fie abolit şi politica românească să privească în exclusivitate către viitor. PNL demisiona din CDR, întorcând spatele ţărăniştilor pe care îi considera „talibani” (cu înţelesul de fundamentalişti ai anticomunismului), pentru a îngloba ulterior o grupare disidentă desprinsă din PDSR (condusă de Teodor Meleşcanu).

Ulterior, Valeriu Stoica va contribui la disidenţa PLD şi la fuziunea cu un alt partid metisat şi lipsit de ascendenţă anticomunistă, aşa cum era Partidul Democrat. Acest partid fuzionase anterior nu doar cu câteva grupări fosile ale naţionalismului de tip Vatra Românească, dar şi cu o grupare înfiinţată de primul şef al serviciilor secrete de după 1990. Iar ca ironia să fie completă, primul lider al PD, Petre Roman, va deveni militant al PNL.

În acest peisaj complicat, cu „legături de rudenie" atât de întortocheate, tema anticomunismului devenise într-adevăr mai curând făţarnică. Ea fost utilizată agresiv în ultimile campanii electorale, dar într-o manieră desprinsă de realitate.

Ca să putem explica eficacitatea ciudată a acestui subiect, ar trebui să acceptăm că discursul public şi opinia publică din societatea românească plutesc adesea într-un plan imaginar, pe care experienţa nu reuşeşte să-l confirme niciodată.

Nu este exclus, de aceea, ca „anticomunismul moral" să fie din nou mobilizat împotriva alianţei dintre PNL şi PC, cu trimitere la trecutului lui Dan Voiculescu şi nu este, de asemenea, exclus ca atacul să aibă o anumită eficacitate. Este cert însă că nu are o legătură prea mare cu realitatea politicii româneşti şi nici cu subiectele mari care o frământă.

În plan real, o consecinţă a acestei alianţe este că interzice în viitorul previzibil refacerea Alianţei DA. Militanţii PDL, în ciuda faptului că liberalii excludeau orice colaboare cu preşedintele Traian Băsescu, au răspândit invariabil mesajul că o alianţă cu PNL este întrucâtva fatală şi că mai devreme sau mai târziu tot acolo se va ajunge.

De aici înainte, însă, democrat-liberalii sunt nevoiţi să accepte că vor merge singuri în alegerile din 2012.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Cristian Ştefănescu