Din nou despre "Strada Mamei Care L-a Purtat În Pântece Pe Iker Casillas"

Zilele din ce în ce mai numeroase fără zgomotul tribunelor sud-africane nu pot fi umplute nici cu fascinaţia olandezo-belgiană a Turului Franţei, nici cu zgomotul mingilor mici şi galbene, ciupind din gazonul de la Wimbledon.

"Spania este, într-un fel, tot Africa. Dintre toţi semifinaliştii, au tenul cel mai închis la culoare". Cu aceste cuvinte, rostite de crainicul unuia dintre posturile publice de radio din Africa de Sud, a fost rezolvată şi tristeţea continentului-gazdă, rămas fără reprezentant, şi dilema microbiştilor din ţara care a organizat ediţia din acest an a Campionatului Mondial de fotbal. Deci, se ţine cu Spania. E drept, mai aproape de sufletul publicului din continentul în curs de dezvoltare aflat predominant în emisfera sudică este o naţiune în curs de dezvoltare şi reprezentând tot emisfera sudică. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un outsider - Uruguay, desigur.

La fel de drept e şi că o bună parte din populaţia Africii de Sud provine din Olanda iar afrikaans-ul vorbit diferă de neerlandeza-mamă prin detalii minore. În fine, în zona Capetown, în jurul lui Rustenburg, populaţia nu uită că misionarii germani au fost cei ce i-au ajutat pe suveranii bafokeng să-şi recupereze pământurile - pământuri care, avea să se dovedească mult mai târziu, ascund unul dintre cele mai mari zăcăminte de platină din lume, de pe urma căruia oamenii locului şi-au permis să cumpere creiere şi tehnologie germane, care să le ridice un stadion de toată frumuseţea.

Patru semifinaliste, aşadar, după sferturile disputate vineri şi sâmbătă. Şi, din nou, fotbalul a dat o probă a frumuseţii sale. Nu neapărat - sau nu doar - prin spectacolul disputelor.

Henţul naţional

Luis Suarez, uruguayanul care a scos cu mâna de pe linia porţii golul din ultimele secunde ale prelungirilor, le-a oferit nu doar coechipierilor şansa de a câştiga la lovituri de departajare ci şi microbiştilor o altă poveste de spus nepoţilor. Suarez, eliminat, desigur, pentru henţ, părăsise terenul doborât de tristeţe. Dar Asamoah Gyan, omul care a adus primele puncte pentru Ghana în acest turneu final înscriind tocmai din penalty, şutează în bară şi îl transformă pe jucătorul pedepsit în erou naţional. În opinia fundaşului ghanez John Pantsil, niciunul dintre jucătorii africani nu ar fi făcut gestul lui Suarez. Poate nu, poate da... Extras din context, henţul lui Suarez nu e tocmai o mostră de fair-play. Dar de ce să-l extragem din context?

Antrenorul care nu a fost

Istoria fotbalului a consemnat şi alte infracţiuni de acest gen - unele chiar rămase nesancţionate, pe alocuri ridicate la rang de glorie şi chiar zeificate. "Mâna lui Dumnezeu" poate povesti, în acest sens, mai multe despre acea secvenţă din viaţa sa decât despre realizările din cariera de anternor. Sau, mai bine zis, de selecţioner.

S-a spus că oricine ar fi putut sta pe banca acestei echipe a Argentinei, la câte valori a avut în lotul deplasat la mondialul sud-american. Ei, bine, tocmai un antrenor le-a lipsit argentinienilor. Diego Armando Maradona a fost orice altceva. Pe alocuri a adus aminte de blondele care urcă în ringurile de box pentru a anunţa numărul următoarei runde.

Să dăm, însă, cezarului ceea ce i se cuvine: selecţionata Germaniei şi-a meritat victoria, chiar şi la acest scor, prin modul în care a ştiut să descompună şcoala vedetelor argentiniene. "Dumnezeieşte", titra, ieri, ziarul Express, din Köln. "Ca, c'est une equipe", era, în schimb, titlul mare de pe prima pagină a parizianului L'Equipe, cotidianul care, vreme de mai bine de o săptămână, a avut de lucru exclusiv cu cetăţenii care au purtat pe terenurile sud-africane culorile Franţei.

Demonul. Şi sfântul

Dacă, deocamdată, "El Pibe d'Oro" este, în continuare, pe banca tehnică a Argentinei, nu acelaşi lucru se poate spune despre colegul său de generaţie din învecinata Brazilie, Carlos Dunga. "El Alemao" plăteşte nu atât pentru descalificarea din sferturi cât pentru maniera în care a ştiut să-şi gestioneze relaţia cu suporterii şi, în special, cu presa - o presă suficient de influemtă încât să propage o imagine diabolică, nemeritat atribuită unui antrenor al cărui principal păcat a fost excesul de seriozitate într-o lume, cea a fotbalului brazilian, care preferă spectacolul.

Acum doi ani, când Spania câştiga titlul european, 21.000 de locuitorii din Mostoles semnau o petiţie prin care solicitau ca una dintre străzile oraşului natal al portarului selecţionatei iberice să se numească "Strada Mamei Care L-a Purtat În Pântece Pe Iker Casillas". Dacă petiţia nu a fost luată în considerare atunci, e foarte posibil ca municipalitatea oraşului aflat în apropierea Madridului să revină asupra deciziei, acum, în urma sfertului de finală câştigat, sâmbătă, împotriva Paraguayului. Până atunci, fiul Doñei Mari Carmen, a fost deja sanctificat de microbiştii spanioli - "San Iker".

Acum doi ani, tot pe când Spania câştiga titlul european, o făcea după ce trofeul de la Wimbledon fusese adjudecat de spaniolul Rafael Nadal. Rafa a câştigat şi ieri pe gazonul londonez. Să fie un semn?

Înaintea meciului de miercuri, Germania şi Spania s-au întâlnit de 20 de ori. Germania a câştigat de opt ori, de şase ori s-a înregistrat egal şi tot de şase ori a câştigat Spania. Ultima dispută directă: finala europeanului din 2008, de la Viena, câştigată de iberici cu 1-0 într-un meci în care momentul culminant a fost o pană de transmisiune prin satelit a semnalului de televiziune.

Autor: Cristian Ştefănescu

Redactor: Rodica Binder