Impunitatea securiştilor

Chestiunea nu-i vizează doar pe securiştii şi informatorii lor din România. Ci şi pe ofiţerii şi agenţii poliţiilor politice ale regimurilor comuniste care s-au aciuiat în Occident, şi-au construit existenţe noi, sfidează memoria şi continuă să-şi privească victimele din turnurile lor de fildeş. Mii de astfel de indivizi trăiesc bine mersi în vest. Nimeni nu i-a deranjat vreodată. Până acum. Herta Müller a cerut investigarea şi sancţionarea lor. Dar solicitarea ei pare, pe moment, don-quijotescă. De fapt nu e.

Într-adevăr, a sosit în vest, ca şi în est, timpul ca informatorii securităţii să se bucure de atenţia cuvenită. Respectiv de o adecvată tragere la răspundere. Au făcut prea mult rău, slujind poliţiei politice comuniste ca să fie pur şi simplu daţi uitării. Prescrierea delictelor pe care le-au comis şi ei şi ofiţerii care i-au condus este intolerabilă.

Or, până în prezent au scăpat mai toţi de judecată. În est, ca şi în vest. Cei urgisiţi cât de cât, în România, pot fi număraţi pe degetele unei mâini. Sunt oameni precum Carol Sebastian, care au alunecat în capcana poliţiei politice pe bază de şantaj şi n-au produs prea multe prejudicii, ba chiar au încercat vădit să nu facă rău deloc. Unii dintre ei s-au străduit, după 1989, să-şi răscumpere greşeala pactizării cu netrebnicia securistică printr-un amplu angajament în favoarea pluralismului, a democraţiei şi a construcţiei statului de drept.

Dar nu despre cei, prea puţini, care şi-au plătit cu vârf şi îndesat erorile şi slăbiciunile va fi vorba în continuare. Ci de impunitatea celor care, din ticăloşie, s-au transformat în informatori şi au asmuţit fără jenă serviciul secret comunist asupra victimelor lor, ştiind bine ce urmări dramatice vor avea delaţiunile lor.

Unul dintre ei figurează la loc de frunte într-un film transmis luni, 11 ianuarie 2010, de televiziunea publică germană ARD, în cadrul uneia dintre cele mai interesante emisiuni de investigaţie din mass-media audiovizuală a Republicii Federale.

E vorba de „Turnătorul care a supravegheat-o pe laureata premiului Nobel pentru literatură", după cum s-a intitulat pelicula. Se ştie că Herta Müller şi-a convertit fericit suferinţele îndurate sub regim totalitar scriind o serie de zguduitoare cărţi despre ororile comunismului românesc.

Că, în pofida mărturiilor ei, scriitoarea din Banat continuă, ca atâtea alte victimele ale cruntelor structuri din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor", să fie bântuită de spectrele trecutului nu-i câtuşi de puţin de mirare. Fiindcă indivizii care au livrat-o pe ea şi pe colegii ei călăilor continuă să prospere deopotrivă în România şi în vestul Europei, fără ca justiţia să se fi atins vreodată de ei. E şi cazul autorului bănăţean de limbă germană Franz Thomas Schleich, identificat de Herta Müller, de William Totok şi de Richard Wagner ca unul din turnătorii care s-au ocupat de ei.

De ce-a făcut-o? „Din răutate şi invidie literară", e de părere scriitorul Richard Wagner. Mai grav e faptul că, potrivit lui Totok, Schleich, care a plecat în vest cu ajutorul fostului ministru german de externe, Genscher, şi s-a afişat multă vreme, în Republica Federală, în postura de victimă a comunismului, a continuat să colaboreze cu poliţia politică ceauşistă şi după emigrare.

Schleich s-a întors în 1986 în România, un indiciu de natură să amplifice suspiciunile extrem de grave iscate de turnătoriile sale olografe, detectate în dosarul de urmărire al Hertei Müller, de pildă.

Că autorul acestor informări scrise de mână este chiar Schleich, alias informatorul „Voicu", reiese nu doar din mărturiile autorilor urmăriţi şi turnaţi, între care scriitorul Horst Samson, ci şi dintr-o analiză grafologică independentă, comandată de jurnaliştii care au realizat filmul transmis de televiziunea germană.

Potrivit expertizei, e „mai mult decât extrem de probabilă" identitatea lui Schleich cu autorul delaţiunilor din dosarele scriitorilor germani prigoniţi de Securitate.

În mod cu totul ridicol, Schleich trăieşte bine mersi în Germania, iar traducerea lui în judecată pare a fi imposibilă, pentru că, potrivit experţilor, delictele lui s-ar fi prescris, iar fărădelegile comise ar fi avut loc în România, şi nu în Germania. Ceea ce nu e nici prea convingător, nici de natură să satisfacă nevoia generală de dreptate.

Scutirea de pedeapsă a turnătorilor, atât în Germania cât şi în România constituie în fapt un imens scandal. Ar fi fost de mult timpul ca aceşti indivizi, sursele terorii politice exercitate de Securitate şi de alte poliţii politice similare să fie traşi la răspundere. În vest, ca şi în est. Pe moment e urgentă nevoie de ridicarea prescrierii faptelor lor. Anularea prescripţiei crimelor securiştilor şi complicilor lor reprezintă un demers nu doar posibil, în temeiul condamnării comunismului, ci de-a dreptul imperativ. Altminteri vom perpetua atmosfera toxică şi metastazele, ivite odată cu delatorii, în interiorul societăţilor europene.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz