De ce tremură occidentul?

Profeţiile sumbre par a fi avut dintotdeauna mai multe şanse de a se împlini decît speranţele optimiste, iar bunele urări ca şi bunele intenţii au spulberat mai degrabă teama de mai rău decît au diminuat forţa acestuia.

Întîmplarea a făcut ca teza lui Francis Fukuyama, despre aşa zisul sfîrşit al istoriei, după legendarul an 1989, deşi primită cu entuziasm, să fi fost aproape instantaneu contrazisă de realitate. Şi tot întîmplarea a făcut ca teoria regretatului Samuel Huntington despre aşa numita ciocnire a civilizaţiilor, întîmpinată cu neîncredere în 1994, mai ales de apologeţii corectitudinii politice, să-şi afle confirmarea, fie şi numai parţială, în tot ceea ce avea să survină după lansarea ei. Pentru fiecare din cele două viziuni, terorismul de sorginte islamistă a fost o piatră de încercare.

El a infirmat proorocirile optimiste ale lui Fukuyama, el a confirmat profeţiile sumbre ale lui Huntigton, situate, acestea din urmă, şi în prelungirea unor idei recurente deja în scrierile lui Oswald Spengler sau ale lui René Guénon, la începutul secolului XX, despre amurgul occidentului, despre criza lumii moderne.

Dar ce fel de lume ne aşteaptă acum - se întreba Walter Laqueur, unul din cei mai reputaţi istorici şi publicişti, într-un editorial apărut în primele zile ale noului an, în presa scrisă. După ce trecea în revistă focarele nestinse de conflict, primejdiile globale, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, dereglările echilibrului ecologic sau climatic, autorul se oprea la pericolul terorist, pornind de la cele două foarte recente tentative de atentat, din fericire eşuate, cel dintîi împotriva unui avion american, cel de-al doilea împotriva graficianului danez Westergaard, autorul caricaturilor publicate în 2005 în Jyllands Posten, care aveau să realimenteze rezervorul de resentimente al islamiştilor.

De altfel, un an mai tîrziu, Peter Sloterdijk în cartea sa Mînie şi Timp analiza îndeaproape manifestările şi forţa destructivă a energiilor „thymotice”, negative, resentimentare, sau mai simplu spus, ale urii, punînd catastrofele secolului trecut pe seama radicalismelor ideologice.

Filozoful german compară islamismul cu comunismul, cel dintîi întemeindu-se însă nu pe o ruptură radicală ci pe o restauraţie revoluţionară.

Şi, la fel ca politologii şi strategii aflaţi în căutarea unor metode de dezamorsare a pericolului islamist, metode conforme principiilor democraţiei, statului de drept şi prevederilor internaţionale, Sloterdijk se întreba la rîndul lui cum poate fi oprit „tăvălugul violenţei islamice,” această „masă excedentară”, lipsită de precedent în istoria omenirii, de „bărbaţi tineri însămînţaţi cu morbul genocidului”. Faptul că islamismul nu dispune, spre deosebire de comunism, de posibilitatea de a se transforma „într-o bancă mondială a mîniei”, de a deveni o „dogmă universală”, tocmai fiindcă ideologia sa, întemeiată pe „răzbunare şi pedeapsă, nu oferă nimic în schimb”, nu este de natură să atenueze nici spaimele provocate de terorismul islamist şi, cu atît mai puţin, primejdia recrudescenţei acestuia.

Cum, din păcate, ultimele evenimente o demonstrează, spectrul terorismului islamist bîntuie prin lume mai intens decît s-ar fi temut chiar pesimiştii învederaţi, neîncrezători în puterea mîinii întinse de Obama, de a domoli ura irepresibilă pe care jihadiştii o nutresc faţă de valorile lumii libere.

În hăţişul efectelor, al manifestărilor sîngeroase, destructive ale politizării acestei aversiuni religios-viscerale, apusul nu a pregetat să caute cauzele, asumîndu-şi, de nu puţine ori, şi o parte din vină…Cel puţin deocamdată, această mea culpa nu pare a sluji decît intereselor adversarilor săi.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz