Iconografia ruşinii

Omonim cu familiara formulă de salut împrumutată din italiană, titlul înscris cu litere aurii pe coperta velină şi albă a albumului publicat la editura germană Steidl, reduce la o simplă silabă „CEAU” numele dictatorului Ceauşescu, pe care nimeni nu mai voia nici să-l audă, nici să-l rostească sau să-l scrie, o bună bucată de vreme, după executarea acestuia şi a consoartei sale.

Cît timp însă cei doi au fost în viaţă şi la putere, au avut parte de o neobosită şi foarte prolifică pleiadă de proslăvitori, cu pana şi penelul.

Mărturii ale acestei sîrguincioase activităţi „hagiografice” zac în depozitele Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti.

Christoph Büchel şi Giovani Carmine, după o descindere la faţa locului, se încumetă să facă ceea ce criticii şi istoriografii artei din România ar fi trebuit de mult să îndrăznească şi anume, să publice, tematic structurate într-un volum, reproducerile fotografice a peste 300 de tablouri închinate cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu.

La 20 de ani după ce imaginile trupurilor neînsufleţite ale odiosului şi ale sinistrei, zăcînd obscen lîngă zidul la care au fost împuşcaţi, au făcut ocolul lumii şi s-au întipărit în memoria colectivă a unei generaţii, deliranta iconografie a unui deşănţat cult al personalităţii are deopotrivă efecte şocante şi hilare, potenţate şi de publicarea, la finele volumului, a aşa numitului proces verbal a ceea ce a fost, de fapt, farsa unui proces.

Prima imagine, o compoziţie care se vrea mai elaborată, mai sofisticată, semnată de Elena Greculesi, reproduce, în interiorul unui romb, faldurile drapelului partidului comunist pe care, în locul stemei, stă întipărit chipul „conducătorului”. Axa centrală a tabloului o constituie coloana infinitului, împodobită cu panglica tricolorului.

Ultimul tablou, de un comic irezistibil, o grotescă şi inimitabilă mostră de artă naivă, reprezintă „cuplul infernal” ciocnind un pahar cu Ştefan cel Mare. Este de fapt un tablou în tablou. Domnitorul Moldovei, al cărui portret este executat cu o jenantă, infantilă stîngăcie, scoate braţul din cadru: în mînă are o cupă de coniac pe care o întinde, spre a o ciocni, cu cupele de şampanie ţinute de Nicolae şi Elena Ceauşescu, ambii surîzători. Tabloul se intitulează Aniversare, şi într-adevăr, pe perete, fila unui calendar indică data naşterii „ geniului Carpaţilor”.

Dacă stilistic vorbind, compoziţiile, în majoritatea lor alegorice, se supun canoanelor celor mai stricte ale realismului socialist, nu lipsesc nici timidele erezii, manifestate prin epigonice zvîcniri avangardiste: futuriste, cubiste, suprarealiste.

Un loc aparte le revine tablourilor „naive” realizate de artişti „anonimi”, intarsiilor şi tapiseriilor, unele dintre ele de un comic pe cît de involuntar pe atît de irezistibil.

Abia răsfoind da capo al fine paginile albumului CEAU, privitorului i se dezvăluie galeriile semantice în care sunt expuse probele umilitoarei aserviri (benevole sau forţate) a talentului şi imaginaţiei, ordinelor, constrîngerilor, perversiunilor şi fantasmelor dictaturii.

Destinul artiştilor plastici români care au acceptat să preamărească în tablourile lor figura dictatorului Ceauşescu şi a soţiei sale, nu este decît un capitol recent în lunga istorie a monstruoasei relaţii dintre artă, putere şi dictatură.

Siderantă, funambulescă, este însă varietatea situaţiilor, a decorului şi a figuraţiei în mijlocul cărora sunt amplasate hieratic, portretele "preamăriţilor" Nicolae şi Elena. Tineri sau maturi, în fruntea unei mulţimi de demonstranţi cu steaguri fluturînd eroic în vînt, cei doi ţin cînd o foaie de hîrtie în mînă, rostindu-şi solemn discursul, cînd buchete de flori sau doar o garoafă roşie. Din tribune şi balcoane se adresează mulţimii; portretele le sunt purtate de participanţii la defilarea de 1 mai sau 23 august, ori, sunt încorporate în diverse colaje, sunt expuse pe zidurile clădirilor. Solitari sau în cuplu, ei reapar în ipostaze simbolice, lumeşti sau cvasi religioase: între flori şi porumbei, aureolaţi de stema ţării, în mijlocul domnitorilor Moldovei şi Munteniei.

Frapant este şi caracterul dogmatic al iconografiei. Se simte în execuţia tablourilor, semnate de artişti diverşi, constrîngerea, cleştele ideologiei. Oameni din popor, cei doi se amestecă cu poporul; stau în mijlocul copiilor, al ţăranilor, muncitorilor, se află în vizite de lucru, pe şantiere, în uzine, la barajele unor hidrocentrale, la fabrica de automobile, în laborator, se veselesc, prinşi în horă, se lasă surprinşi în „intimitatea lor”, în mijlocul familiei, acasă, stînd în fotolii, în bibliotecă, în vacanţă, la munte, la sat, la o cabană, la vînătoare de mistreţi, urşi, sau în ambianţa mai suavă a livezilor de pomi în floare…

Privite acum, la două decenii după revoluţiile est-europene, imaginile din volumul CEAU, descinse dintr-o altă lume şi eră, dezvăluie incredibilele forme şi dimensiuni ale ruşinoasei şi umilitoarei supuneri a artei la imperativele politicului, într-o dictatură. Celor dispuşi să se confrunte în sfîrşit cu această iconografie, acelaşi album le-ar putea reaminti, între altele, şi de tîlcul basmului „Hainele Împăratului” iar, celor mai vîrstnici, de trista, sinistra, dezolanta viaţă de zi cu zi, în spatele decorului de mucava, al „epocii de aur”.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz