Graffiti New York - Bucureşti, via Pompei

Institutul Cultural Român este creionat de anumiţi regizori ai presei româneşti ca un adevărat vampir dependent de sângele demnităţii naţionale. Una dintre crimele săvârşite de acest vampir a fost expoziţia organizată de către filiala ICR de la New York şi găzduită de Galeria Română.

Întrebări întemeiate pe tonuri inflamate!

„Sex şi zvastici la Institutul Cultural Român” a fost titlul gazetăresc de succes care, sub felurite variaţiuni, a apărut în presa românească. Totul a plecat de la expoziţia de graffiti intitulată „Freedom for lazy people”, care a adus revoltă în sufletul anumitor apărători ai patriei. O zvastică pictată pe crupa unui ponei roz şi mai multe desene care se luau la trântă cu tabuurile culturale şi religioase au declanşat un scandal enorm.

Este etic ca o instituţie culturală de stat să promoveze peste hotare forme de artă controversată, considerate de unii ca fiind marginale? Întrebarea care se ridică este legitimă, deşi o anumită parte a presei din România a găsit de cuviinţă să o adreseze folosindu-se de tonuri agresiv isteroide. Dacă răspunsul pudibonzilor este bine cunoscut, vocea lor făcându-se zgomotos auzită în ciuda unei sfioşenii ce însoţeşte cel puţin teoretic pudoarea, ce spun unii dintre tinerii intelectuali şi artişti români?

Magma face diferenţa

Am discutat mai întâi cu Alexandru Bălăşescu, un antropolog briliant cu doctoratul obţinut la Universitatea din California şi cea din Lyon. Sunt aşadar, formele de artă stradală, gustate în special de tânăra generaţie, „demne” de a fi beneficiare ale politicilor culturale de stat? Alexandru Bălăşescu răspunde: „Dar este demnă politica culturală din România să susţină astfel de forme stradale care sunt de fapt avangarda artei? Susţinerea unor astfel de forme culturale nici măcar nu ar trebui să provoace polemici. Mulţi dintre artiştii care preferă expresia stradală au şcoală de design, de arte. Se găsesc graffiti-uri pe zidurile de la Pompei. Ce le face pe acelea să fie mai emblematice decât cele de astăzi din Bucureşti? Absolut nimic, doar faptul că au fost acoperite cu magmă şi conservate”. Dar care este resortul motivaţional ce este de găsit în spatele unor reacţii normale prin existenţă, dar exagerate prin vehemenţă? „Este vorba de o anumită perspectivă culturală românească asupra realităţii, anume că empiricul nu contează, contează doar spiritul. Aş aduce aminte vorba lui Oscar Wilde: cine separă corpul de spirit nu are nici una, nici alta. Este reprezentativ că pe pereţii publici ai Bucureştiului apar forme foarte frumoase de graffiti si în acelaşi timp apar înscrisuri care fac trimiteri sexuale sau corporale. Este la fel de reprezentativ, sau pentru mine mult mai interesant, faţă de ceea ce se întâmplă în galeriile curate ale fondului plastic”.

Obsesia românilor: vaze şi ulcele

Pentru Corneliu Porumboiu, regizorul celebrului film despre revoluţia din 1989 „A fost sau n-a fost”, motivul scandalului de la New York este de găsit într-o mai veche obsesie românească: „Nu am văzut expoziţia, dar ştiu că, şi de asta m-am lovit şi eu, noi românii avem o obsesie a imaginii noastre în străinătate, şi asta persistă încă din vremea comunismului. Şi vrem tot timpul dacă se poate să facem numai filme despre Delta Dunării, Carpaţi şi vaze şi ulcele. Atâta timp cât există un curator, el îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce a promovat. Eu am lucrat cu ICR-ul din New York şi sunt nişte oameni foarte profesionişti. E ridicol într-un fel, căci la New York se întâmplă un milion de lucruri în fiecare zi, şi doar cine nu ştie ce înseamnă cu adevărat New York-ul şi o piaţă adevărată poate să transforme o expoziţie de artă într-un scandal de felul acesta. Dar oricum e un scandal minor”.

Dacă nu faci nimic, cine să te deranjeze?

Dumitru Gorzo este deja unul dintre tinerii artişti consacraţi ai României. Ce spune el despre expoziţia de la New York? „ Expoziţia nu era nicidecum plină de simboluri de tipul celor pomenite în presă. Pot să spun în cunoştinţă de cauză pentru că am văzut expoziţia. Îmi pare rău să o spun dar e o aberaţie ce se scrie în presă, o aberaţie care a luat foc nu ştiu de ce, aici la Bucureşti. Acolo chiar nu e nimic de inflamat. Artiştii respectivi ar trebui să fie mulţumiţi că s-au făcut valuri în jurul lucrărilor lor”. Dacă Dumitru Gorzo lichidează rapid o dilemă estetică fantomatică de fapt, miza politică a acestui „scandal” pare a fi valabilă în special în contextul sincronizării cu evenimentul „profesorilor informatori” de la Berlin: „Impresia mea este că cele două probleme au fost comasate pentru a da o lovitură ICR-ului. ICR-ul care în sfârşit în ultimii ani face ceva, a început să se mişte. Atâta timp cât a fost o structură stearpă, plină de foşti de toate felurile, nimeni nu a zis nimic. De ce? Pentru că nu se făcea nimic, şi dacă nu faci nimic nimeni nu o să te deranjeze. În momentul în care încep să se întâmple lucruri apar problemele, lumea e critică şi mai ştiu eu ce…Totul e din lumea asta şi are faţă de normal, dar asta până la inflamarea din presă şi media românească care nu e normală”.