1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Cauzele neîncrederii

4 ianuarie 2012

De la epoca Adunării Constituante din 1990, de la prima lege a societăților comerciale sau de la legea privatizării prin cupoane și până astăzi, Parlamentul și-a diminuat mult rolul său legislativ.

https://p.dw.com/p/13diZ
Rumänien Bukarest - Palast des Parlamentes
Imagine: picture-alliance/ dpa

Un sondaj de opinie realizat de Institutul Român de Evaluare și Strategie (IRES), în a doua parte a lunii decembrie, arată că 52% din respondenți au foarte puțină încredere în Parlament, 39% manifestă puțină încredere, 7% au multă încredere, 1% au foarte multă încredere și 1% nu oferă nici un răspuns.

Nu este nimic nou în aceste date, care se reproduc an de an fără nicio schimbare. A devenit un truism să spui că cetățenii și-au pierdut încrederea în Parlament. S-au banalizat și comentariile îngrijorate pe tema democrației amenințate și aproape că nimănui nu îi mai pasă.

Dar, indiferența generală pare să spună mai curând că nimic nu este cu adevărat amenințat sau că nimic nu stă să se piardă. Democrația parlamentară nu riscă să se prăbușească sub valul masiv al neîncrederii publice. Mult mai probabil este că asistăm la o eroare de interpretare. Nu lipsa încrederii publice stă să provoace prăbușirea instituțiilor democrației, ci, mai curând invers, carențele grave ale democrației parlamentare provoacă o mare neîncredere publică. Raportul cauzal a fost pur și simplu inversat.

De la epoca Adunării Constituante din 1990, de la prima lege a societăților comerciale sau aceea a privatizării prin cupoane și până astăzi Parlamentul și-a diminuat mult rolul său legislativ. Deși teoretic continuă să aprobe legi, ele nu sunt dezbătute între grupurile politice, ci negociate în cercuri restrânse. Elaborarea însăși a legilor este un act netransparent, căci de cele mai multe ori nu se știe ce ”specialist” sau ce ”instanță” a produs un anumit text de lege. Este foarte grăitor că proiectele noilor coduri judiciare au fost primite în Parlament cu multă uimire și contrarietate, căci el conțineau prevederi opuse unor largi opțiuni populare.

A fost evident, mai mult decât oricând, că asistam în realitate la o pură operațiune tehnocratică. Dezincriminarea unor fapte, scăderea unor pedepse și în general ”filozofia” tot mai laxă a gândirii penale nu au fost nici măcar pe placul partidului de guvernământ. Destule noutăți din Codul penal erau străine de înclinațiile cele mai recente ale societății tot mai îngrijorate de creșterea infracționalității.

Este simptomatic, de pildă, că în Parlament au fost depuse recent două proiecte de lege care propun incriminarea cerșitului și a celor care ”dau de pomană”. Aceste propuneri merg vădit împotriva tendințelor din noul Cod penal. Și nu este singurul exemplu. Toate inițiativele legislative propuse în ultimii ani cu privire la politica penală au mers în sensul înăspririi pedepselor și nu al diminuării lor; al incriminării unor fapte și nu al dezincriminării lor. Guvernul a dus mereu o politică împotriva curentului popular.

S-ar putea trage concluzia că nu Parlamentul, ci Guvernul care a răpit funcția legiuitoare a celui dintâi ar trebui să scadă în clasamentul încrederii publice. Dar este din nou greșit. Cetățenii apreciază o instituție nu după intenții, ci după rezultatele sale. Or, dacă preocupările reale ale societății nu sunt aduse în Parlament și nu fac obiectul unor dezbateri puternice, atunci pentru cetățeni Parlamentul devine nerelevant. Iar cât privește Executivul (Președintele și Guvernul) își are și el partea sa consistentă de aprecieri negative.

De aceea este mult mai probabil că neîncrederea în Parlament, înregistrată de sondaje, reflectă faptul că grupurile politice nu reușesc să aducă în ”arenă” principalele subiecte care preocupă societatea și, dacă încearcă să o facă, sunt reduse la tăcere de o guvernare în esență tehnocratică (ordonanțele de urgență, asumarea răspunderii, vot sub presiune). Codurile judiciare, măsurile de austeritate economică, legile anticorupție și cel mai flagrant legea ANI au fost adoptate nu prin dezbatere democratică, ci prin recurs la autoritate.

S-ar putea obiecta (și unii chiar au făcut-o) că poporul și, prin reflex, grupurile politice se înșeală. Este posibil. Dar fie că se înșeală fie că nu, locul în care preocupările populare pot dobândi expresie este Parlamentul. Iar a goli Parlamentul de acest conținut nu poate avea alt rezultat decât scăderea dramatică a încrederii.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident