Etica recentă a ”tupeului”

După un marș alert care a început în anul 2000 și s-a încheiat la finele anului 2006, România devine membră a UE la 1 ianuarie 2007. Dar după 5 ani , ca membră a Uniunii, poziția României nu este mai puternică, ci, dimpotrivă, mai slabă, de la imaginea publică a românilor până la aspecte instituționale foarte precise.

Anul 2011 este anul în care României i se refuză accesul în spațiul de liberă circulație. În ciuda unei mobilizări agresive a diplomației românești, frizînd chiar amenințările de șantaj, mai multe state occidentale se opun admiterii unei țări care produce o „imigrație” masivă, laolaltă cu o infracționalitate extrem de vizibilă.


Din nefericire, după 5 ani de zile, o perioadă egală cu aceea a pregătirilor de aderare, România nu poate fi considerată nici instituțional, nici ca imagine publică, o țară cu statut consolidat în Uniunea Europeană. Dar în ciuda a ceea ce declară cu asiduitate reprezentanții diplomației române, nu este un eșec exterior, nu este expresia relei voințe a unor țări occidentale, ci în primul rând, o nereușită a politicii interne.

România a eșuat în efortul ei de reconstruire a societății după perioada regimului comunist.

O societate carentă din multe puncte de vedere, cum ar fi, nivelul de trai, educația și, nu în ultimul rând, raporturile civile, a fost pusă subit în fața lumii occidentale, spunându-i-se să-și rezolve rapid toate complexele și să se arunce cu dezinvoltură în apele competiției internaționale. Ani de zile, marile canale media au cultivat un discurs menit să tonifice o societate timorată, exaltându-i virtuțile și căutând să-i insufle un curaj pe care adesea l-au numit, explicit, ”tupeu”.

Transformarea semantică a acestui termen, de la sensul total negativ la o semnificație preponderent pozitivă, a marcat un moment de extremă importanță în evoluția recentă a societății românești. Astăzi se vorbește de abordarea concursurilor ”cu tupeu”, de înfruntarea oricărei situații dificile cu același tip de curaj lipsit de inhibiții și chiar de ”învățarea limbii engleze sau germane cu tupeu”, după cum sună anunțurile care au invadat internetul.

Morala publică dominantă îl învață astăzi pe un tânăr să facă totul ”cu tupeu”. ”Tupeul” a devenit îndrumarea morală de bază, axa noului etos al lumii post-comuniste.

Trist este că destui intelectuali s-au raliat acestui curent dezinhibator, căutând să elaboreze o nouă ideologie, una menită să întoarcă pe dos, ca pe o mănușă, vechile lamentații cu privire la starea de înapoiere istorică a românilor. Dar a întoarce pe dos o imagine greșită sau, dacă nu total greșită, cel puțin exagerată, nu înseamnă să exprimi adevărul. O elită românească oportunistă s-a întrecut în a elabora noua ideologie a dezinhibării, (de fapt a ”tupeului”), ignorând adevărata față a lumii autohtone. Din păcate, un autor respins în România cu atâta violență, din diferite motive, adesea contrare, așa cum a fost Tony Judt, a avut destulă dreptate atunci când a anticipat dificultățile integrării europene a societății românești.

Etica nouă a ”tupeului” sau, cu alte cuvinte, încurajarea sistematică și programatică a oricăror tentative, doar în virtutea faptului că există, a ascuns marile eșecuri instituționale. Dintre acestea, cel mai însemat dintre toate este eșecul sistemului de educație publică, care s-a degradat continuu și în ritm alert.

Profesorii au fost deprofesionalizați prin norme oficiale și transformați în funcționari sărăciți și descurajați, iar elevii au fost îndrumați pe toate căile directe și indirecte să abandoneze toate inhibițiile. Niciodată școala nu a însemnat atât de puțin ca în ultimii 20 de ani de zile.

Or, dacă la nivelul exterior al bunăstării, al străzilor și fațadelor, România a progresat uimitor de mult, dacă valorile cosumerismului occidental au pătruns odată cu marile suprafețe și cu mall-urile, societatea autohtonă a regresat profund ca nivel de cultură și civilizație a raporturilor dintre oameni.

În acest peisaj dezolant, în care corupția generalizată nu este decât manifestarea cronică a inculturii politice asociate cu dezinhibarea etică, agresivitatea diplomației românești face o impresie lamentabilă. Tonul revendicativ al oficialilor români care nu sunt capabili să recunoască, cu discreție și tact, cauza profundă a propriului eșec, seamănă el însuși cu ”tupeul” programatic insuflat ani de zile unei societăți insuficient pregătite.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Rodica Binder