Ar fi fost posibil un Havel român?

”De ce nu am avut și noi un Havel?” A fost întrebarea pusă mereu în România anilor ‘90. Nu a fost niciodată clar dacă întrebarea era o simplă lamentație pe tema destinului nefericit al românilor sau dacă era cumva și o implicită scuză pentru confuzia morală în care se făcea despărțirea de comunism. Căci, dacă se lua act de ”ghinionul istoric” de a nu fi avut parte de prezența unei personalități excepționale, ar fi fost mai ușor de explicat de ce lucrurile luaseră, după decembrie 1989, o turnură atât de nefericită.

Probabil însă că Havel, ca figură emblematică a opoziției anticomuniste, nu ar fi existat nici la el acasă, dacă în jurul său nu s-ar fi creat de la bun început o mare solidaritate. Oamenii, chiar dacă nu l-au urmat neapărat în gestul unei opoziții deschise, s-au identificat cu Havel și, firește, când a venit momentul prielnic l-au investit ca lider oficial.

Să nu uităm că acte remarcabile de curaj au existat și în România lui Ceaușescu, dar ele au rămas mai curând izolate, înconjurate de spaimă și dezaprobare, și, prin urmare, incapabile să structureze o veritabilă opoziție anticomunistă. Scriitorul Paul Goma, care se manifestase și anterior ca om nesupus, aderase imediat la Charta 77, inițiată printre alții de Vaclav Havel, dar nu reușise să atragă de partea sa un număr suficient de mare de personalități cunoscute și cu autoritate în societate. În cele din urmă Paul Goma și ceilalți semnatari ai Chartei 77 au fost lăsați singuri, victime sigure ale Securității ceaușiste. Au existat și ulterior în anii ‘80 fapte de mare curaj politic, care s-au consumat, de asemenea, într-o ambianță descurajantă de indiferență.

În 1990 cei mai mulți cetățeni ai României nu îi cunoașteau pe opozanții deceniilor trecute sau se raportau la ei cu indiferență și circumspecție. Propaganda Securității avusese un succes pe care probabil nici ea nu îl sperase. Spaima se inoculase în sufletele oamenilor și distrusese acolo și ultimul resort de rezistență.

Așadar întrebarea din anii ‘90 ar trebui reformulată. Ar trebui poate să întrebăm nu de ce românii nu au avut un Havel al lor, ci de ce atunci când oameni de mare curaj s-au manifestat printre ei, au preferat să le întoarcă spatele.

Caracterele excepționale sunt adesea decisive în istorie, dar fără ca ele să rezoneze în sufletul celor mulți se irosesc ca și cum nu ar fi fost. Poate că, vorbind exclusiv în termenii înzestrării individuale, România a avut mai mulți Havel, dar ei nu au fost recunoscuți ca atare. Sau poate că nu au apărut în societatea românească pentru că nu exista mediul moral prielnic, căci curajul politic, el însuși, este ceva care se educă, care sporește sau se atrofiază după împrejurări.

Se vede așadar că nici la această întrebare nu se poate răspunde. Dar ea are avantajul important că nu mai este conciliantă cu dezertarea morală și că nu mai inventează nici o scuză pentru lașitățile nimănui.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz