Mafia milei

Decembrie 2011, miercuri seara, ora 19:30. "Petre cel gras", clopotul de trei metri şi jumătate, nu a bătut deloc în ultimul an. Oricum îşi mişcă rar (şi greu) cele 600 de kilograme - la marile sărbători ale lumii catolice, la moartea unui papă sau la instalarea altuia. A suferit un accident, cu un an în urmă. A fost reparat. În seara aceasta bate de control. Trece testul şi aşteaptă următoarele sărbători.

După ce ai urcat cele 555 de trepte până în turnurile Domului şi priveşti îndărăt, de sus, lumea pare un furnicar haotic fără griji palpabile. Prin spatele catedralei, Rinul îşi vede de drum spre Marea Nordului; tot spre Marea Nordului şerpuieşte, mai departe, aproape de orizont, autostrada A3, cea care traversează Europa, începând, practic, la graniţa de apus a României. Printre maşinile ce gonesc de la est spre vest, unele îşi sfârşesc călătoria în spatele Domului din Köln. Pasagerii coboară şi dau câteva ture de recunoaştere. Îşi vor intra, cât de curând, în pâine.

Pe platoul din faţa Domului, viaţa îşi vede grăbită de mersul ei. Trecătorii - înaintând zgribuliţi de briza tăioasă ce bate, în lunile reci, dinspre fluviu - se împiedică în statui. Statui care vorbesc. Româneşte.

Bang! Boom! Bang!

De prin vara lui 2010, autorităţile germane se confruntă cu o reeditare a unui fenomen care, în anii '90, a contat sensibil la respingerea consecventă a oricăror avansuri făcute de România Germaniei: "Die rumänsiche Banden". Devenise şi subiect de film: "După modul de operare, avem de-a face cu bandele de români", povesteşte un personaj din comedia germană Bang Boom Bang; era vorba despre furtul unei case de bani; autorii chiar nu erau români, dar clişeul funcţiona. În deceniul din urmă lucrurile se cam liniştiseră; între timp, însă, temutele bande au revenit.

Statistic, "din totalul cazurilor de cetăţeni străini care se fac vinovaţi de fărădelegi în Germania, românii reprezintă şase procente". Christoph Gilles, purtător de cuvânt al poliţiei din Köln, a fost însoţitorul celor doi ofieri români care, în toamna lui 2011, au participat la misiuni comune cu poliţia germană.

Rezultatul nu s-a lăsat prea mult aşteptat. S-a dat de urma a numeorşi criminali, cei mai mulţi veniţi, prin filiere bine organizate, de prin părţile Făgăraşului, povesteşte Gilles: "Am avut, astfel, cazul unei bande care a dat, într-o noapte, o spargere în locuinţa unei familii de bătrâni - pe care i-au şi bătut cu sălbăticie, i-au legat şi jefuit". Odată prinşi, avea să li se descopere vinovăţia în alte 18 cazuri - cu pagube de circa 100.000 de euro. Patru persoane au fost arestate. Alţi şapte cetăţeni români arestaţi provin dintr-o altă reţea, specializată de data aceasta în furt de metale.

În 2010, nu mai puţin de 8500 de trenuri au întârziat sau au circulat ocolit în Republica Federală; trasele le deveniseră impracticabile în urma furtului de cabluri din reţeaua de semnalizare. În 32 de cazuri s-a putut dovedi implicarea reţelei la care s-a referit Gilles - iar daunele provocate de aceasta se ridică la 600.000 de euro.

"Nu lipsesc nici atacurile de la bancomate: am descoperit o reţea formată din patru români care, între noiembrie 2010 şi aprilie 2011, au dat în jurul a 100 de lovituri numai în centrul Kölnului; doi dintre ei sunt în fază de cercetare".

Telefonul de serviciu şi firul scurt

Veştile rele, se spune, circulă repede. Evident că primii dintre cei interceptaţi de către echipele mixte de poliţişti au fost surprinşi să se trezească abordaţi în limba română. Informaţia că pe străzile din Köln patrulează şi poliţişti români s-a răspândit rapid - din gură în gură, din telefon mobil în telefon mobil.

Telefonul mobil, trebuie spus, nu este un simplu accesoriu de lux camuflat în dosul hainelor roase ale cerşetorilor ci un element indispensabil securităţii reţelei. Vibratorul aparatului semnalează apropierea oamenilor de ordine. Cerşetorii sau şuţii sau vânzătorii de trandafiri se împrăştie, care încotro. Şi tot aşa află când terenul este, iarăşi, "curat".

Colaborarea autorităţilor din Köln cu cele de la Bucureşti a început în vara acestui an, în urma unui protocol convenit prin intermediul Consulatului General de la Bonn.

"Avem un fir scurt cu ataşatul de profil al misiunii diplomatice româneşti. De atunci putem face schimb instantaneu de date şi ne putem baza pe prezenţa poliţiştilor români, când situaţia o cere", explică purtătorul de cuvânt al poliţiei din Köln. Implicit, adaugă Gilles, a scăzut şi numărul tâlhăriilor comise de cetăţeni români.

Oficialii germani cu care am stat de vorbă se feresc să numească fenomenul "crimă organizată". E drept, comentează Gilles, "apariţia personajelor cu găleţi şi lame de spălat parbrizuri în intersecţiile din Köln este o acţiune organizată - dar ţine mai degrabă de ordinea publică. La fel şi cerşetorii".

Cu cizmele în mila trecătorilor

De fapt, ceea ce a intrigat mai mult opinia publică germană a fost agresivitatea manifestată, în ultima perioadă, de cerşetori. Obişnuiţi cu proprii cerşetori, aşa numitele "persoane fără acoperiş" (Obdachlosen) care îşi petrec ziua lipiţi de zidurile Domului sau în faţa vreunei vitrine de magazin pe câte o pătură pe care o împart cu unul sau mai mulţi câini frumos îngrijiţi, kölnezii s-au trezit, în vremea din urmă, că pe arterele pietonale, între orele 10 şi 18, li se bagă în suflet cerşetori bătrâni, femei ponosit îmbrăcate şi cu bebeluşi în braţe sau persoane cu handicap apelând la mila trecătorilor.

A făcut furori un reportaj difuzat recent de televiziunea publică locală WDR: un asemenea cerşetor cu deficienţă locomotorie, şchiopătând de piciorul drept, a fost filmat cu camera ascunsă pe când se îndepărta de locul în care făcea apel la mila publică; la puţin timp şi-a mutat cârja de pe o parte pe arta şi a schimbat piciorul "defect". Dreptul obosise.

Vin din întreaga Europă de Răsărit dar, în special, din România şi Bulgaria, ne explică Robert Kilp, şeful biroului de ordine publică al Primăriei Köln. Au maşini elegante, îşi fac tabăra la marginea oraşului (de multe ori în locuri ilegale) sau se instalează în case abandonate. Uneori închiriază câte o locuinţă, pentru două-trei persoane dar, povesteşte Kilp, "am descoperit că locuiesc şi câte 20 la un loc. În pivniţe, de exemplu. Sau în poduri. Astfel de persoane se ocupă cu cerşitul - dar pot să comită şi acte condamnabile".

Războiul emoţiilor

Când ies la cerşit, exploatează la maxim ceea ce s-ar putea numi "factorul penibilitate", ducând situaţia până la stadiul de confruntare mută cu cei ce nu cad pradă strategiilor de a smulge mila. Stau cocoşaţi în uşile supermarketurilor alimentare. Îşi târâie picioarele prin mulţimea de cumpărători ai arterelor comerciale. Sau şi le leagă, în aşa fel încât să pară amputate. Afişează cartoane cu poveşti lacrimogene. Sau îţi pun în braţe trandafiri pentru ca, la cel mai mic semn de slăbiciune, să înceapă târguiala; dacă nu le-ai retezat oferta din start, cu greu mai acceptă refuzul; iar dacă afacerea pică, primesc încurajări de margine: "Fă-l la buzunare!".

"În poarta Domului nu cerşeşte nimeni dacă nu cotizează la mafia românească", povesteşte un cetăţean german de origine română care a cunoscut câteva dintre "statui". Deşi cerşitul generează un evident disconfort public, până nu îşi bagă mâna în buzunar nu devin condamnabili.

Cerşitul nu este un delict iar caracterul organizat al sosirii în Germania nu a fost deocamdată dovedit ca fiind adăpostul vreunei încălcări a legii. Cu toate acestea, Robert Kilp ştie că "oamenii care cerşesc nu câştigă mai nimic; banii sunt daţi mai departe şi transferanţi, prin servicii bancare, la Bucureşti sau Sofia. Poliţia a constatat că, după jumătate de oră, banii sunt ridicaţi, în România sau Bulgaria, de către cei ce conduc clanurile".

În faţa Domului, statuile tremură stoic, mizând pe generozitatea trecătorilor. În fond, suntem în preajma Crăciunului. Dinspre Schildergasse, artera comercială a Kölnului, se aud colinde. Bach. Interpretat la acordeon, taragot şi broancă.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Rodica Binder