1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Cine mai conduce lumea?

25 noiembrie 2011

Cel puţin de la falimentul Lehman-Brothers încoace, răspunsul la întrebarea "Cine guvernează lumea?" nu-i mai preocupă doar pe cei ce văd în orice întâmplare rodul unei conspiraţii. Cine face jocurile?

https://p.dw.com/p/13Gjt
Imagine: picture alliance/dpa

La început a fost criza financiară. Băncile au aruncat banii pe speculaţii, plătitorii de taxe au trebuit să le răscumpere greşelile cu miliarde pe care statele, de fapt, nici măcar nu le aveau şi pentru care au trebuit să se împrumute, aruncând în aer datoriile publice.

Aşadar, crizei financiare i-a urmat criza datoriilor, în care s-au prăbuşit repede acele state - europene - care şi-au tot cârpit bugetele de-a lungul anilor. Ce-ar mai putea urma?

Momentul blocajului

În vreme ce Portugalia, Italia, Grecia şi Spania tremură din toate încheieturile pentru bugetul public (şi nici alte naţiuni nu se simt neapărat în largul lor), criza îşi pregăteşte următoarea fază, pe care unii se încumetă să o numească "finală".

Gerd Häusler, şef al consiliului director al băncii landului Bavaria, BayernLB, de exemplu: "Nu mai avem de-a face doar cu o criză financiară, criza este, de fapt, a clasei politice din Europa, o clasă politică incapabilă să propună reforme. Discuţiile lor politizează dezbaterile economice".

Euro-bonduri, datorii comunizate, solidaritate în responsabilităţi, paraşute de salvare, rolul Băncii Centrale Europene, tiparniţa de bani ce vor fi pompaţi pe pieţe - un amestec de teme şi termeni ce îl sperie pe Hans-Peter Keitel, preşedintele Uniunii Federale a Industriei Germane:

"Suntem în acel punct al crizei în care nu mai dezbatem pro şi contra, ci în care mulţi dintre actori sunt depăşiţi intelectual şi nu mai înţeleg criza şi consecinţele ei. Şi aş vrea să o laud, în acest punct, pe şefa Guvernului nostru - printre puţinii care înţeleg cum ar trebui să meargă lucrurile şi despre ce este vorba."

Schimbăm sau murim

O laudă pentru Angela Merkel? Până acum, Germania fusese acuzată că tergiversează, că nu preia, în mod serios, conducerea ostilităţilor şi că măsurile cum ar fi paraşuta de salvare vin prea târziu.

Dar Merkel a schimbat macazul - fără să fie neapărat pe placul tuturor. Cancelara germană a contestat rezolvarea crizei datoriilor cu noi datorii, a cerut reconstrucţie politică, pentru a scoate proiectul european din viziunile pe termen scurt. Aceasta înseamnă, la nevoie, modificarea contractelor comunitare:

"O construcţie politică aşa cum este Uniunea Europeană, care, într-o lume în continuă schimbare, se ancorează în dificultatea cu care a reuşit să se înţeleagă asupra Tratatelor de la Lisabona şi vrea să nu le mai modifice niciodată, este pe bună dreptate sortită eşecului".

Symbolbild Eurozone Krise
Imagine: picture alliance/dpa

Timp şi incompatibilitate

Anke Hassel, profesor de ştiinţe economice la Hertie School of Governance din Berlin, crede că politicienii au avut, întâi, nevoie de timp pentru a-şi identifica locul în criză. Mai ales în condiţiile în care sistemele democratice nu s-au putut reinventa în ritmul în care s-au succedat dezastrele pe pieţele financiare.

Şi, comentează Hassel, "sistemele democratice nici măcar nu trebuie să se adapteze"; altfel spus, fiecare ajustare după nevoile pieţei ridică, mai apoi, preţul pe care trebuie să îl plătească democraţia. În orice caz, "pentru ca deciziile, într-o democraţie, să fie potrivite este nevoie de timp", conchide Hassel.

Or, aşa ceva nu convine actorilor pieţei financiare. Continua contestare a vitezei cu care decid politicienii este, poate, cea mai recentă dovadă a incompatibilităţii dintre cele două sisteme. Dar, între timp, pieţele prind viteză - e drept, în prăbuşire. Acest "avans" devalorizează autoritatea politicului, aparent condamnat să tot alerge gâfâind în urma lumii finanţelor.

... dar practica ne falimentează

Teoretic, lucrurile par simple: regulile jocului sunt stabilite de politic, finanţele sunt obligate să accepte. Dar: la masa reuniunilor la vârf ale Uniunii Europene sau ale G20 se aşează politicieni cu păreri care nu se împacă întotdeauna.

Că lucrurile sunt extrem de complicate o dovedeşte, o dată în plus, cearta din jurul impozitării tranzacţiilor financiare, ultima din lungul şir de decizii pe care liderii politici le-au tot disputat în contradictoriu până nu au mai reuşit să le impună.

În vremea aceasta, în lumea reală, problemele de lichidităţi se transformă rapid în probleme de solvenţă. Reformele evoluează oricum lent, rezultatele au nevoie de timp, nervozitatea creşte, reacţiile sunt pe măsură.

Beatrice Weder di Mauro, de la Consiliul de Experţi Economici ai Guvernului federal, explică de ce consideră că un fond comun de plată a datoriilor ar putea fi un plan funcţional: vreme de circa douăzeci de ani de aici înainte, printr-o asumare comună, ar exista garanţia disciplinei şi asanării financiare. Drept răsplată s-ar câştiga suspendarea presiunii exercitate de creşterea permanentă a dobânzilor. Or, aceasta înseamnă timp.

În absenţa timpului, reformele sunt inutile; planurile de consolidare nu dau rezultate peste noapte. Politicienii au nevoie de spaţiu de manevră - pentru ca, la sfârşit, să rezolve problemele combinând soluţiile între ele. Cel puţin până se va fi fost depăşit muntele de datorii.

Autori: Sabine Kinkartz / Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz