Criza datoriilor şi aservirea Europei

Mai nou, ministrul german de finanţe, Wolfgang Schäuble a subliniat că va milita în grupul G-20 în favoarea unei taxe pe tranzacţii financiare chiar dacă această revendicare - una tipică pentru mediile anticapitaliste -   nu va putea fi impusă pe plan internaţional.

Or, ţine de evidenţă că, într-o lume globalizată, asemenea taxe, dotate eventual cu unele virtuţi, întrucât ar contribui la asanarea visteriilor publice din fonduri adesea speculative, trebuie percepute tuturor actorilor de la burse. Altminteri n-au sens şi  riscă să fie pernicioase chiar pentru statele şi regiunile care le percep, în măsura în care ar favoriza transferurile de capital.

Ce anume l-a determinat pe ministrul german de finanţe, un creştin-democrat care nu poate fi bănuit de simpatii stângiste, să militeze în favoarea acestei măsuri? E frica de verdictul maselor, cele atât de lesne de manipulat. E frica de impactul la urne al agitaţiilor neomarxiste, potrivit cărora băncile reprezintă marele baubau, iar capitalismul n-ar fi fost domesticit în mod suficient nici măcar în economiile de piaţă sociale.

Speriate încă de la începutul crizei de posibilele ei consecinţe ideologice, şi de impactul propagandei stângii asupra liniştii sociale în vest, conducerile celor două ţări, deşi nominal de dreapta, au ajuns, treptat, să impună punct cu punct programele partidelor de stânga.

Taxa pe tranzacţii financiare încă n-a fost adoptată, dar nu va mai întârzia mult.

Tot din raţiuni electorale, în Germania, creştin-democraţii cancelarului Angela Merkel au mai propus introducerea salariului minim pe economie în toate branşele scutite până acum de această măsură.

Iniţiativa, susţinută de ministrul federal al muncii, vicepreşedinte al Uniunii Creştin-Democrate, se va materializa de asemenea, aproape sigur, înainte de următoarele alegeri.

O similară angoasă, alimentată de panica stârnită în Germania de tripla catastrofă din Japonia a determinat guvernul federal să-şi revoce o promisiune sacrosanctă.  Partenerii creştin-democraţi şi liberali făgăduiseră în campania electorală, ca, în cazul unei victorii în alegeri, să prelungească viaţa centralelor nucleare germane, atât de necesare reducerii dependenţei energetice a Republicii Federale de furnizori  autoritari, tiranici, şantajişti de la răsărit şi din lumea arabă. După tsunamiul şi accidentul nuclear nipon, acest angajament a fost dat uitării.

Or iată că, mai nou, măsurile de reinstituire a autorităţii clasei politice asupra pieţelor, prin îngrădirea tot mai accentuată a libertăţii lor, deschid larg poarta ingerinţei în Europa a Chinei comuniste. Dat fiind că se aşteaptă ca regimul chinez să pună umărul, prin investiţii, la salvarea Europei înglodate în datorii, e clar că nu va dura mult înainte ca Beijingul să emită ordine şi să dea note de bună purtare chiar şi „vechilor” europeni.

După cum lucid nota recent ziarul german Die Welt, „cine-mparte, parte-şi face”. Încât e prea posibil, vai, ca preţul salvării financiare a Europei să fie aservirea ei definitivă.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder