Să nu fim prea elitişti

Ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, a devenit, după o comică inadvertenţă, ţinta preferată a celor care caută greşeli de exprimare. El a rostit recent cuvântul „inexactitudini”, ceea ce nu este o greşeală, deşi termenul este cu totul neuzual. Acest cuvânt este însă un franţuzism, creat după o regulă care nu mai funcţionează decât în limbajul savant.

Aproape nimeni nu a remarcat acest lucru, deoarece, în ciuda a ceea ce crede presa de la Paris, limba franceză  nu se mai învaţă în şcolile româneşti ca altădată şi de aceea tiparul ei nu mai este uşor de recunoscut. Cu o sută de ani în urmă, un franţuzism ar fi fost nu doar la locul lui, dar şi o dovadă de cultură şi distincţie. Astăzi nu mai este deloc aşa.

Totuşi să remarcăm că sufixul „–itudine” apare în limba române în destule alte situaţii, ca în cuvintele „corectitudine”, „certitudine”, finitudine” etc, dar care sunt la originea lor tot franţuzisme. Astăzi cuvintele formate în acest fel sună cam preţios. Spiritul limbii nu respinge sufixul, dar nu îl mai recomandă.

Aşadar ministrului Daniel Funeriu i s-a făcut o nedreptate, chiar dacă nu e mai puţin adevărat că apariţia sa publică este caracterizată de o anumită vetusteţe a stilului şi de o rigiditate preţioasă.

Semnificativ este că deputata europeană Elena Băsescu, cunoscută pentru stângăciile de exprimare, a profitat de acest prilej ca să arate că mai sunt şi alţii care fac greşeli şi că, în definitiv, oricui i se poate întâmpla. Dar ea se înşeală atunci când îşi imaginează că a făcut o greşeală de aceeaşi natură.

Să  spui „succesuri”, în loc de „succese”, pare să fie nu un accident de articulare, ci o „hipercorectitudine”, căci neutrul terminat în „-uri” pare pentru unii mai „corect” decât neutrul în „-e”. Li s-a spus şcolarilor de atâtea ori că trebuie să spună „chibrit-uri” şi nu chibrit-e”, încât au ajuns să se teamă de pluralul în ”-e”.  Tendinţa de a forma mereu pluralul cu „–uri” este expresia unui complex cultural.

Aşadar unul a greşit pentru că priveşte „de sus”,  de la nivelul unui stil „preţios”, cealaltă pentru că vede lucrurile prea „de jos”, de la nivelul celui care se teme că nu ştie destul. Şi unul şi altul fac parte din acelaşi partid, iar problema lingvistică pare, la prima vedere, să nu aibă nici o importanţă. Democraţia politică are alte reguli.

De altfel, nu este o situaţie singulară. În partid mai există destule asemenea contraste, ba am putea spune că PDL este partidul cel mai contrastat. Secretul acestei „chimii” a părut să fie explicat recent de prim-vicepreşedintele Teodor Baconschi, care a declarat că, după alegeri, majoritatea va fi negociată în fel şi chip şi că „nu trebuie să fim ultraelitişti”. Prin urmare, în ciuda faptului că a reuşit să atragă de partea sa o elită intelectuală, PDL se fereşte să opereze excluziuni pe bază de nivel cultural.

În esenţă, este o poziţie politică legitimă, dar ea conţine destule riscuri şi ambiguităţi. Ar fi oare o formă de elitism nerecomandabil să respingi, de exemplu, o alianţă cu Partidul Poporului, reprezentat de Dan Diaconescu? A fost în trecut o formă de ultraelitism protestul exprimat de viitorul consilier prezidenţial Cătălin Avramescu împotriva candidaturii lui Mitică Dragomir?

Dar există şi un risc mai subtil. Atunci când gramatica este ignorată şi când erorile elementare sunt tolerate cu un soi de condescendenţă amuzată, încetul cu încetul încep să se şteargă înseşi criteriile de evaluare, iar cei care ştiu şi au competenţe dovedite se vor trezi conduşi de cei care, în ciuda neştiinţei lor, sunt trataţi mereu cu îngăduinţă.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu