Extremismul camuflat în sociologie

Începutul l-a făcut senatorul PDL, Iulian Urban, care s-a întrebat dacă nu cumva autorii morali ai crimelor din insula Utoya sunt liderii politici europeni. Surzi şi orbi la pericolul islamizării şi al imigraţiei de tot felul, aceştia ar fi provocat o tensiune insuportabilă: “Este uimitor, scrie el, că doar un singur european a apăsat pe trăgaci pentru a exprima frustrarea faţă de indiferenţa şi ipocrizia clasei politice europene în faţa islamizării şi imigraţiei ilegale care pun în pericol [conform discursului public] întreaga civilizaţie şi cultură europeană.”

Deşi condamnă ororile de la Utoya, senatorul PDL tratează subiectul în termeni impersonali, sociologici. În optica sa, crima ar fi produsul unor condiţii sociale, obiective. “Dacă poporul e dispreţuit şi ignorat de către politicieni – mai scrie el– vom ajunge să avem lunar câte unul care se apucă să-şi facă singur 'dreptate', disperat că nu ascultă nimeni aceste voci”. Cu alte cuvinte, răspunderea răului ar cădea în sarcina unor condiţii sociale generale şi, la limită, în sarcina liderilor politici.

Iulian Urban este, însă, prudent şi ezitant şi de aceea furtuna dezlănţuită împotriva lui este exagerată. Mult mai ferm în susţinerile sale este simpatizantul PDL, Dragoş Paul Aligică, autor exersat în lupta ideologică: “Blocată în propriile obsesii – scrie el fără să-i tremure mâna – elita occidentală a uitat că în lumea reală, nu cea a propagandei mass-media ţesute de ea, acţiunea are o reacţiune. Că nu poţi împinge la nesfârşit o agendă pe gâtul occidentalilor, fără să te întrebi dacă şi cum vor reacţiona”.

Mecanica psihologică a maselor ar fi aşadar singurul motor al istoriei şi singura materie serioasă de reflecţie politică. “Oricât de educaţi şi civilizaţi ar fi, oricât de paşnici – continuă Aligică în articolul său din Revista 22 – occidentalii sunt şi ei oameni. Sunt membri ai aceleiaşi specii violente, agresive, coruptibile”.

Dar discursul acesta, oricât ar părea de surprinzător, este în primul rând aliatul de nădejde al terorismului islamic. Aceeaşi idee a acţiunii şi reacţiunii a fost invocată obsesiv pentru a explica “exasperarea” acelora care au pus la cale atentatul de la 11 septembrie. Aceeaşi idee a reacţiunii sociale irepresibile a explicat/justificat toate actele teroriste, de la atentatele palestinienilor la cele ale grupurilor abstract ideologizate de tipul Al-Qaeda. Faptul că popoarele sărace ale Orientului islamic ar suferi de pe urma unor apăsătoare inegalităţi globale şi ale unei aroganţe imperialiste occidentale, ar fi în cele din urmă cauza ultimă a tuturor violenţelor. La fel cum agenda multiculturalistă ar stârni fatalmente violenţa criminală în Occident, tot aşa imperialismul american ar provoca furia teroristă în Orient.

Discursul care simpatizează nemărturisit cu terorismul islamic şi cel care explică superior sociologic crimele de la Utoya recurg la exact aceleaşi presupoziţii. Terorismul nu ar fi un fapt care trebuie judecat în sine, ci doar ceva derivat, o simplă consecinţă şi ca urmare un act cu răspundere limitată. Între logica de dreapta a lui Dragoş Paul Aligică şi logica de stânga care “explică” terorismul islamic nu este nicio diferenţă. Şi într-o parte şi în cealaltă lipseşte complet persoana morală, istoria şi societatea fiind explicată prin mecanisme impersonale.

Dar modul acesta de a gândi, deşi nu mai are claritatea ideologiilor radicale, ascunde posibilităţi sumbre. Violenţa ar putea fi, pur şi simplu, legitimitată după modelul tuturor mişcărilor revoluţionare. De la Revoluţia franceză la cea bolşevică, violenţa a fost întemeiată pe dreptul popoarelor de a transforma ordinea socială. “Evidenţa” istorică că noile drepturi au fost obţinute doar ca urmare a unei anumite violenţe exercitate asupra păstrătorilor vechii ordini funcţionează mereu ca un imbold irepresibil. Aşadar de la câteva reflecţii intelectuale despre cauzele socio-politice ale crimei şi până la justificarea acesteia nu este decât un pas.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident