Calitatea argumentelor e decisivă

Premierul Ungariei a evitat să se pronunţe deschis, declarând că nu este momentul potrivit, dar chiar şi aşa temperatura politică a sporit cu câteva grade.

Luni seara la televiziunea publică, Preşedintele, Traian Băsescu, a reluat subiectul spunând că Ungaria nu are a se pronunţa niciodată şi că opoziţia locală a UDMR este explicată de mici interese egoiste. “Vreţi să vă spun care e esenţa blocajelor?! Preşedintele UDMR de la Satu Mare nu se mai vede preşedinte de Consiliu Judeţean sau de la Bihor sau de nu ştiu unde...”

Dar Preşedintele a mai spus că “Ţara asta are 22 de milioane, iar unguri doar 1,5 milioane. Nu pot fi sacrificate interesele majoritarilor, dar şi ale minoritarilor unguri pentru interesele unor politicieni”, a încheiat Preşedintele.

Optica sa este însă greşită. Minorităţile nu reprezintă, în acest context, cea mai mică parte a unei adunări, care s-ar opune în mod nelegitim unei majorităţi constituite. Minorităţile despre care vorbeşte Preşedintele reprezintă comunităţile locale. Şi se pune atunci întrebarea: Pentru cine se face politica? Pentru o naţiune abstractă, alcătuită din indivizi izolaţi, sau pentru un popor alcătuit din comunităţi concrete de oameni?

Dacă aceste comunităţi cu realitate istorică (şi care sunt în anumite zone majoritare) nu sunt de acord cu o anumită politică nu înseamnă, oare, că ea nu este bună?

Preşedintele propune o politică cu care multe comunităţi locale, dintre care unele majoritar maghiare, nu sunt de acord. El a admis de altfel că şi în PDL se manifestă numeroase opoziţii şi a dezvăluit, candid, că numai UNPR îi susţine planurile fără rezerve.

Dar UNPR nu este un partid şi nu are cu adevărat organizaţii locale. UNPR este o formaţiune artificială creată prin mijloace netransparente cu scopul de a susţine guvernul. UNPR nu a participat niciodată la alegeri şi, prin urmare, punctul său de vedere este cu totul nerelevant. Dezvăluirea Preşedintelui este însă suprinzător de candidă, căci deconspiră faptul că propunerea sa nu este susţinută de nimeni.

El este desigur liber şi poate chiar dator să pledeze pentru convingerile sale, dar argumentele formulate nu sunt cele mai potrivite. În loc să se străduiască să-i convingă pe opozanţii săi şi în primul rând pe unguri de avantajele propunerii sale, el îi culpabilizează.

Preşedintele mobilizează majoritatea (una abstractă şi care poate fi închegată numai la televizor) împotriva unei “minorităţi” răuvoitoare. Este o tactică pe care, din păcate, FSN alături de PUNR şi apoi de PRM a verificat-o cu succes în primii de după 1989.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident